Americanilor le-a lipsit un Ion Rațiu: admirabilul curaj al deputatului țărănist care a apărat Parlamentul de mineri

Foto: Ion Rațiu, în Parlamentul României, invadat de mineri

În zilele din urmă, Congresul american a fost vandalizat de fanii înfierbântați ai lui Donald Trump, cu ocazia votului dat de legislativul american privind recunoașterea victoriei lui Joe Biden în alegerile prezidențiale din 2020. Trumpiștii surescitați au atacat simbolul democrației americane, Capitoliul.

I-a lipsit în această situație dramatică Congresului american un Ion Rațiu, cel care, în calitate de deputat PNȚ-CD în Parlamentul României, la 26 septembrie 1991, cu ocazia unei noi mineriade, de la tribuna Parlamentului i-a alungat pe minerii care au ocupat sala legislativului, cu următoarele cuvinte: „Ieșiți afară, lăsați-ne să lucrăm, acesta este templul democrației românești”. Indirect și păstrând proporțiile, constatăm că în această situație s-a reluat un motiv străvechi ce a populat imaginarul creștin multimilenar, și anume, alungarea din templu a cămătarilor de către Isus Cristos. Era vorba, în ambele cazuri, de o salubrizare a spațiului sacru și de o recuperare a spațiului parlamentar de sub invazia minerilor. 

În urma acestui act, Ion Rațiu a fost întâmpinat cu admirație de colegii parlamentari pentru acțiunea lui curajoasă, cu următoarele cuvinte: „Ai salvat Parlamentul. Ai salvat democrația”. Diplomații occidentali de la București, precum și ziarele occidentale, îl apelau astfel: „You saved the Romanian Parliament. You are seen as a hero in the West”. Mai sugestive au fost unele comentarii din presa românească, precum din ziarul Expres: „Nu, cel din centrul imaginii nu este Vladimir Ilici Lenin, la Congresul sovietic de muncitori, țărani și soldați, ci domnul Ion Rațiu - milionarul englez de origine română - la tribuna Parlamentului României democrate, ocupat de mineri”. S-a profilat atunci un eveniment emblematic pentru istoria democrației românești parlamentare.

Spre deosebire de Ion Rațiu, niciun congresmen american nu a avut curajul și determinarea, în aceste zile, să stea în fața insurgenților pentru a apăra Capitoliul, ci, mai mult decât atât, s-au refugiat în propriile birouri, lăsând mulțimea dezlănțuită să vandalizeze clădirea-templu a democrației americane. Iar acest eveniment s-a profilat în percepția colectivă ca un eveniment tragic și unic în derularea seculară a istoriei parlamentarismului american.

În primul rând, este vorba de lipsa de curaj, în condițiile în care, democrația americană consolidată părea imuabilă, definitiv consacrată. Conform unui mit psihoistoric al tragediilor, se afirmă că „nouă nu ni se poate întâmpla o astfel de situație, ci doar altora și altundeva”.

În al doilea rând, este vorba de lipsa de curaj specifică unor lideri politici contemporani, care nu au în ființa lor investiția confruntării, a asumării răului, precum cazul unui alt lider politic occidental, ca E. Macron, în fața protestelor fără asemănare a gilettes jaunes.

În al treilea rând, este vorba, în condițiile relativizării tuturor valorilor tari ale vieții democratice (onestitate, curaj, asumarea deplină a mandatului răspunderii, a fermității caracterului, în general a bărbăției de „a sta cu fața la vânt” în condițiile unor momente dificile) s-a decalibrat nepermis de mult leadership-ul contemporan.

În al patrulea rând, angajarea și comportamentul curajos pentru apărarea democrației, paradoxal, sunt prezente mai ales în rândul acelora cărora le-a lipsit viața democratică în țara lor, ea fiind anulată de comunism, fascism și alte totalitarisme. Cine a pierdut democrația odată este mult mai atașat și mai dedicat apărării ei. A lupta pentru viața democratică își are un exemplu admirabil în morțile sacrificiale de la Revoluția din decembrie 1989. Memoria opresiunii, a injustiției și a dictaturii nu au fost cunoscute de congresmenii americani.

În al cincilea și în ultimul rând, Ion Rațiu este moștenitorul unei lungi tradiții nefaste, de altfel, în devastarea propriilor case sau reședințe familiale. Această conștiință acutizată a nedreptății de a-ți fi devalizată propria casă este alimentată de o istorie seculară. Astfel, unul dintre membrii familiei Rațiu, și anume, avocatul Ion Rațiu, președintele PNR din Transilvania în secolul al XIX-lea, lider al mișcării memorandiste, și-a văzut casa devastată în 1892 de către adversarii politici și naționali. La fel, la 14 iunie 1990, reședința familiei lui Ion Rațiu, contemporanul nostru, a fost devastată de minerii injectați de virusul fesenist. Există așadar o filieră.... ontogenetică în biografia și destinul familiei Rațiu, care legitimează curajul și determinarea fruntașului politic în angajarea sa pentru democrație și pentru simbolurile sale. Aceste aspecte dramatice din istoria propriei familii au acutizat comportamentul pro-democratic, dar mai ales, acesta s-a convertit într-o admirabilă lecție pe care Ion Rațiu a predat-o în Parlamentul României. Este o lecție de neuitat, chiar dacă nu pentru majoritatea românilor, cel puțin pentru unii dintre noi. Este dificil, dacă nu imposibil, astăzi, ca cineva să-și asume curajul unei astfel de lecții. Ne îndoim că astăzi, oameni politici ardeleni, precum un Barna, un Cioloș, un Sigartău sau un Bode, ar mai avea o reacție asemănătoare în condiții de amenințare a democrației și parlamentarismului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp