Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Ana și-a dat demisia și a luat totul de la zero. Un exemplu care arată că poți trăi din Cai verzi pe pereți

cultura la duba

foto: Cristian Apostol

Ana Bănică este artist ilustrator și stă în spatele cunoscutului proiect de design de interior – Cai verzi pe pereți.

Afacerea ei cu autocolantele care înveselesc casele oamenilor, spații de birouri sau diverse locuri de ieșit în oraș i-a adus libertatea de a crea în paralel și arta pentru sufletul ei – centauri, nimfe, feline. Este un exemplu că poți trăi din pasiunea ta, atunci când ai curaj de a-ți da demisia și a lua totul de la zero.

A învățat de una singură să îmbine frumosul cu facturile, coletele, materiile prime și imprimantele, și să facă, pe lângă artă, marketing și PR, lucruri pentru care nicio școală nu a pregătit-o.

În prezent, pe langă Cai verzi pe pereți, desenează logo-uri sau etichete, ilustrează afișe pentru diverse evenimente culturale și, cel mai important, s-a întors la o iubire veche din școala generală – pictura în guașă.

Când și cum s-a născut proiectul Cai verzi pe pereți?

Am pus bazele atelierului cu zece ani în urmă, la sfârșitul anului 2009. Pe 5 decembrie, în ajun de Moș Nicolae, am lansat primul site și pagina de facebook, așteptând cu nerăbdare prima comandă.

La momentul respectiv lucram într-un birou de design interior, împreună cu o fostă colegă de facultate, Bianca Bărbieru, viitoarea mea parteneră de creație și afaceri pentru următorii cinci ani.

Am pus bazele atelierului cu zece ani în urmă, la sfârșitul anului 2009. Pe 5 decembrie, în ajun de Moș Nicolae, am lansat primul site și pagina de facebook, așteptând cu nerăbdare prima comandă.

La momentul respectiv lucram într-un birou de design interior, împreună cu o fostă colegă de facultate, Bianca Bărbieru, viitoarea mea parteneră de creație și afaceri pentru următorii cinci ani.

Ideea de a face ceva pe cont propriu a venit din discuțiile noastre despre job și despre nemulțumirile legate de acesta. Pentru mine, cea mai importantă dintre ele a fost lipsa de libertate creativă.

Mai lucrasem în cadrul unor proiecte cu autocolante decorative de perete și ni s-a părut destul de simplu de gestionat așa ceva, în completarea activității de la birou. Nu știam la momentul respectiv ce ne așteaptă, nu ne dădeam seama că punem bazele unei mici afaceri și ce presupune asta.

Am pornit cu entuziasm și imaginație, fără capital, fără experiență, însă cu mult sprijin din partea prietenilor, sprijin ce a constat în multe încurajări, recomandări și un cutter-plotter mic – imprimanta care decupează autocolantele și care face niște zgomote de-a dreptul extraterestre în funcție de modelul tăiat.

La scurt timp după lansarea site-ului a fost necesar să ne dăm demisia, iar primii trei ani au fost cei mai grei. Am dus în paralel cu Caii verzi și alte activități, tot independente – amenajări interioare și graphic design – ca să ne putem întreține pe noi și micul atelier. De asemenea a trebuit să învățăm singure ce înseamna strategii de marketing, management de afaceri, comunicare cu publicul etc.

Apoi, a venit momentul în care am putut investi într-un cutter-plotter mai mare și în stocuri de materiale. În perioada anterioară făceam comenzi foarte mici de autocolante, însă am avut parte de înțelegere din partea furnizorului, iar relația noastră continuă și după zece ani.

Mult timp atelierul a avut sediul ba la Bianca acasă, ba la mine, până când am reușit să ne permitem o chirie modestă unde să ne desfășurăm activitatea, iar de aici lucrurile au mers din ce în ce mai bine.

Autocolante de la Cai verzi pe pereți

Acum îmi dau seama cât de timidă eram în ceea ce privește desenele pentru autocolante. Deși pofteam la o asemenea libertate, la început nu am știut ce să fac cu ea. Dar, în timp, stilul Cai verzi pe pereți s-a cizelat și acum cred că e simplu să recunoști autocolantele noastre.

Un mare rol în această evoluție l-au avut proiectele personalizate pentru companii sau persoane fizice. Din păcate, în prezent, nu mai am timp pentru proiecte custom, decât foarte rar.

Însă acum știu cum să profit de privilegiul de a avea această minunată libertate de creație în cadrul unei mici afaceri. Toate modelele de pe site îmi aparțin și îmi place să amintesc mereu celor cu care povestesc că au fost inițial niște desene într-un caiet de schițe.

„Studiile de artă sunt necesare pentru oricine vrea să deseneze ”as a job”, fie ca ilustrator, fie ca graphic designer. Nu cred că poți ajunge la niște stilizări sau compoziții echilibrate dacă nu ai trecut printr-o perioadă de studiu în care să înveți proporții, tehnici, istoria artei.”

Ana Bănică, artist ilustrator

Ce studii ai terminat și cum te-a ajutat școala în ceea ce faci acum?

Am studiat arhitectura de interior, iar înainte de asta am terminat liceul de artă. Ambele au fost esențiale în drumul pe care l-am ales. Din copilărie mi-am dorit să fiu ”pictoriță”, însă alegerile mai pragmatice m-au dus la universitatea de arhitectură.

Spun că au fost esențiale ambele pentru că în școală am învățat să desenez, să pictez, să modelez în lut și tot acolo mi-am exersat din plin aceste abilități cărora ulterior Facultatea de Arhitectură le-a adus rigurozitate și disciplină.

Autocolantele de perete sunt până la urmă niște elemente de design interior și de aceea trebuie tratate echilibrat ca formă, culori și dimensiuni. Un echilibru foarte bun în acest amestec de studii a mai găsit și firea mea visătoare, fiindcă eram o aiurită cu o imaginație destul de bogată pentru a visa la cai verzi pe pereți la propriu, ore în șir.

Autocolante de la Cai verzi pe pereți

Consider că studiile de artă sunt necesare pentru oricine vrea să deseneze ”as a job”, fie ca ilustrator, fie ca graphic designer. Nu cred că poți ajunge la niște stilizări sau compoziții echilibrate dacă nu ai trecut printr-o perioadă de studiu în care să înveți proporții, tehnici, istoria artei, etc.

Ce nu am învățat, însă, și mi-a lipsit enorm a fost partea de organizare: branding, management, relații cu clienții, marketing, finanțe etc. E necesar să cunoști aceste lucruri, iar în școală am studiat prea puțin spre deloc. Mă refer aici mai ales la Facultatea de Arhitectură, unde musai ar trebui să se pună accentul și pe aceste subiecte.

Ce fel de oameni îți cumpără autocolantele și pe ce pereți ajung ele?

Sunt fie tinerei cu simțul umorului, fie părinți entuziaști care fac achiziții fermecătoare pentru copiii lor, uneori reprezentanții unor firme care vor să anime sediile respective. Dar cel mai important este că ei sunt acei oameni care caută lucruri ”made in Romania” și care, fără să-și dea seama, susțin multe mici proiecte creative care altfel nu ar fi fost posibile.

După 10 ani de Cai Verzi pe pereți, cum ți-ai dori să evolueze proiectul tău? Îi putem spune deja business? Cum ai vrea să îl extinzi?

Da, este un business. Mic, dar fain. Și a rămas așa fiindcă nu am luat sau am refuzat orice inițiativă de dezvoltare recentă. Mult timp am crezut că voi dori să îl aduc la un nivel de mini-companie, însă când mi s-a oferit această oportunitate de către un investitor, mi-am dat seama că nu e momentul și că, dacă aș vrea să fac asta vreodată, voi dori să pot impune eu termenii.

Cum aș vrea să evolueze? E una dintre cele mai grele întrebări, fiindcă sinceră să fiu, nu știu. Tot spun că aș fi încântată să am din nou un partener, însă nu pe partea de creație, ci pe partea administrativă.

De când fac și ilustrație mi-e mai greu să cresc afacerea, dar nu sunt deloc nemulțumită. Se află la un nivel numai bun pentru mine, am suficient timp să desenez, iar bătăile de cap nu sunt prea mari. Atelierul are o rutină plăcută, completată de dinamismul proiectelor de ilustrație. Recent, am introdus în shop-ul Cai verzi și art prints după guașele mele, așa că am reunit cele două activități.

De-a lungul timpului am încercat să extind activitatea și către alt gen de produse decorative – cuiere, mici rafturi, tapet, ceasuri – dar pentru că e greu să fii și manager, și creator, am renunțat de-a lungul timpului la ele pentru a păstra o simplitate care nu generează pierdere de energie și/sau pierderi financiare. Când nu ai cum să cumperi utilaje proprii, e dificil să colaborezi pe producție mică cu alte ateliere sau companii păstrând prețuri accesibile. Dar ”know-how-ul” există datorită experiențelor anterioare, așa că nu se știe la ce Cai verzi pe pereți voi visa pe viitor.

„De cele mai multe ori încerc să recreez momente fericite și lumi imaginate, pe hârtie, pictând.”

Ana Bănică, artist ilustrator

Cum te descurci cu partea administrativă? Facturi, colete, etc…

Partea cea mai dificilă rămâne livrarea și România, dar mai ales în străinătate, prin poștă, care uneori e surprinzător de eficientă, alteori…deloc. Cum ți-e norocul.

Toate activitățile în care depinzi de terțe părți necesită mai multă atenție. Iar partea de livrare e una din ele. Am o relație bună cu curierii, dar uneori nu sună clienții din timp, alteori, chiar mai des, se întâmplă să se răzgândească clienții și uită să anunțe.

Probabil nu face nimeni nimic cu rea intenție, dar sunt persoane care optează pentru plata ramburs, iar uneori refuză coletul sau nu răspund deloc la telefon curierului. Acestora le atrag mereu atenția că pentru o mică afacere nu e la fel de simplu ca pentru Ikea, de exemplu, și un retur care poate părea nesemnificativ este, de fapt, o mică pagubă.

În cadrul unui atelier independent, cheltuielile se împart altfel și sunt mai mari în raport cu vânzările. Ideal ar fi să te gândești bine înainte să comanzi și dacă te răzgândești, dă un telefon sau mesaj, nu se supără nimeni.

Mi se pare important să fim serioși și noi, și ei, să ne asumăm responsabilitatea, să ne cerem scuze și să iertăm repede.

„Ora de frumusețe”, ilustrație în goașă/ Ana Bănică

Ce altceva creează artista Ana Bănică?

De cele mai multe ori încerc să recreez momente fericite și lumi imaginate, pe hârtie, pictând.

Cu trei ani în urmă mi-am făcut curaj să ies din caietul de schițe al Cailor verzi și am reînceput să experimentez cu diverse tehnici – creion, acuarele, etc. – și am descoperit guașa.

Țineam minte din generală că este o pastă lipicioasă și semitransparentă, dar iată că, de fapt, este, cel puțin pentru moment, tehnica ideală pentru a ilustra lumi liniștite în tente plate, dar în nuanțe intense și delicioase.

Pasul următor a fost să-mi găsesc limbajul, dar asta s-a întâmplat în mod natural, cu inspirație și exercițiu.

Știam că vreau să fac ilustrație, și la mai puțin de un an de la evadarea din micul caiet de schițe aveam o lucrare în expoziția ”Fete de fete” curatoriată de Ramona Chirica // Studio Receptor, alături de ilustratoare pe care le admiram de ani de zile. A fost o mare încurajare și onoare. Îi voi fi mereu recunoscătoare Ramonei pentru că a avut încredere în mine, chiar de la început.

Acum lucrez mult pe proiecte comisionate, de la afișe până la invitații de nuntă, și când am timpul necesar îmi pierd vremea cu centauri, nimfe și feline.

Ilustrație în goașă/ Ana Bănică

Din ce te inspiri? Figurile personajelor tale imi aduc aminte de picturile rupestre și de arta egipteană.

Ce frumoasă sesizare!

Cred că nu e suficient, dacă desenezi, doar să reproduci, aceasta fiind doar prima etapă. Stilizarea/interpretarea formelor (chiar și culorilor) e pentru mine o căutare neîntreruptă. Recomand oricui să se documenteze în acest proces vizionând vechi canoane în care orice element are o semnificație, culorile nu sunt folosite aproape niciodată la întâmplare, iar formele simplificate și/sau idealizate ale corpului uman sau ale elementelor din natură sunt irezistibile.

Adevărul e că nu pot să nu fiu pasionată de arta antică, mai ales de Egipt. Picturile rupestre sunt și ele pe lista mea (unele stilizări par de-a dreptul savante), alături de picturile de pe vasele antice grecești, arta asiriană și iconografia bizantină, pe care am redescoperit-o recent, când un suflet drag a avut răbdarea să-mi explice simbolistica ei.

În ultimii ani am călătorit destul de mult și am avut oportunitatea de a admira în muzee artă despre care prima dată am învățat din manuale alb-negru. Am reușit să ajung în Cairo, în Atena, dar și în muzeele londoneze. Am văzut pe viu aceste minunății care mă fac să mă simt mică-mică și care îmi lasă impresia că ce facem noi azi la nivel de artă e mai degrabă o joacă simpatică, uneori în căutarea unor răspunsuri, alteori fără rost, dar plăcută.

„Be my (night) centaur”, ilustrație în goașă/ Ana Bănică

„Când te simți implicat direct în ceva, cred că imediat vei fi mai atent și mai entuziast.Cred că aceasta este cea mai mare realizare a fuziunii – implicarea directă a publicului.”

Ana Bănică, artist ilustrator

În ce a constat colaborarea cu One Night Gallery și cum vezi tu includerea digitalului în artă?

Știam de One Night Gallery și felul în care se abordează arta în expozițiile lor. Doar că nu fusesem destul de atentă și am crezut că lucrează doar cu artiști digitali. Nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea fi vreodată pe lista lor.

Când m-au contactat, le-am explicat că e o confuzie, eu nu lucrez digital, așa că nu putem colabora. După ce m-au lămurit că da, știu și ei că eu pictez și că se poate și că au mai făcut și că mă vor pe mine pentru prima ediție din 2019, m-au copleșit emoțiile și mi-a luat cam o săptămână să-mi revin!

Apoi, după ce m-am familiarizat cu echipa, totul a venit de la sine. Nu am cuvinte și nici talentul de a le potrivi, să zic cât de mișto sunt oamenii ăștia. A fost o colaborare tare frumoasă și plăcută, iar rezultatul a fost magic pentru mine, oricât de siropos ar suna. A fost un eveniment în care m-am regăsit complet, am rânjit toată seara!

Primul pas a fost să mergem cu toții la Casa Monteoru, unde ne-am plimbat prin toate camerele decorate pompos, dar și prin tot felul de cotloane prăfuite, discutând despre ce s-ar putea face în fiecare spațiu. Nu-mi venea să spun nu niciunei idei, dar cea mai simpatică mi s-a părut aceea de a construi un centaur ”în mărime naturală”.

Conceptul expoziției se contura foarte repede: o jungle urbană plină cu creaturi mitice și pantere blânde, protejată și pusă în evidentă de frumoasa Casă Monteoru, ajutată de tot felul de tehnologii, inclusiv inteligență artificială (AI)!

Am lucrat în paralel la ilustrații noi, la lucrarea în realitate virtuală (VR) și la instalații.

Cel mai mult m-a impresionat experiența VR. Sinceră să fiu, am crezut că va fi partea cea mai grea din tot ce urma să fac. Doar că mi s-a părut atât de grozav să-mi construiesc panterele în 3D și să mă plimb pe lângă ele și pe lângă plantele albe și violet, încât nu-mi venea să mă opresc! Am stat și trei-patru ore în VR, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Am finalizat lucrarea la eveniment, cu ultimele pete pe leoparzii din poiana aceea desprinsă dintr-o lume foarte veche.

Până la experiența One Night Gallery nu am dat foarte mare atenție subiectului tehnologia în artă.

Mă consider un pic invechită, fiindcă nu mă pot desprinde de mediul clasic de realizare a unei ilustrații. Ador să îmi amestec culorile, să simt textura hârtiei și să știu că există posibilitatea ca la final să nu iasă ce am planificat.

De aceea, mi-a fost greu să mă imaginez pe mine lucrând în VR. Dar fuziunea dintre ilustrațiile mele cu tot ce mi s-a pus la dispoziție m-a fermecat.

Lucrările mele au putut fi explorate în realitate augmentată, realitate virtuală, dar și prin video mapping ( proiecții din elemente din ilustrațiile mele recompuse de artiștii Aural Eye )

Cei de la One Night Gallery au introdus și o noua componentă odată cu această ediție, transferul de stil artistic, o tehnică de inteligență artificială, care a generat live la eveniment noi imagini pe baza lucrărilor mele învățate anterior.

Suntem înconjurați de noi tehnologii care ne dau peste cap vechi obiceiuri și fie că vrem sau nu, acestea vor fi din ce în ce mai prezente în viața de zi cu zi și mi se pare normal să le aplicăm și în artă.

Nu cred că sunt în măsură să vorbesc în general despre importanța fuziunii dintre arta clasică și noile modalități de percepere a acesteia, însă pot spune ce au făcut cei de la One Night Gallery prin intermediul ei.

Au creat o expoziție vie, interactivă, în cadrul căreia vizitatorul nu rămâne doar spectator, ci devine parte din poveste. El privește, decide singur când ilustrația va fi animată, ascultă, se îmbracă în textura unei ilustrații prin transferul de stil artistic AI, se plimbă în VR, atinge, fotografiază și dă mai departe. Când te simți implicat direct în ceva, cred că imediat vei fi mai atent și mai entuziast.Cred că aceasta este cea mai mare realizare a fuziunii – implicarea directă a publicului.

Ce șanse are un artist român să supraviețuiască din punct de vedere financiar din artă?

Din experiența mea, dacă ești autentic, optimist și cât de cât organizat, nu ar trebui să fie o problemă. Asta nu înseamnă că totul e roz și ajungi acolo plutind. Trebuie să muncești, să înveți mereu, să greșești și așa mai departe, cum e normal în orice demers.

În trecut, totuși, era mai complicat.

Acum există multe canale de comunicare, oameni deschiși să-ți afle povestea, poți crea produse din creațiile tale – art prints, tricouri, agende etc. – pe care le-ai putea vinde mai ușor și mai accesibil decât o lucrare în original să zicem.

Există mici entități care se ocupă de promovarea artiștilor, fie cum e Studio Receptor pe ilustrație, fie One Night Gallery, etc., există case de licitație (am avut niște experiențe foarte plăcute cu Lavacow, care organizează licitații de artă supercontemporană ) și tot așa.

Probabil pentru mine, ca ilustrator, mi-e mai simplu decât poate i-ar fi unui sculptor, de exemplu, fiindcă lucrez mult pe proiecte comisionate, pe care de cele mai multe ori le livrez digital, scanate.

Dar am din ce în ce mai multe vânzări pe originale și acesta e cel mai important lucru pentru mine, fiindcă această creștere arată că oamenii sunt din ce în ce mai interesați să aibă artă în casă și la fel de important, sunt dispuși să plătească un preț corect pentru ea.


Ana Bănică

foto: COCON Studio

Din punct de vedere arhitectural, este un haos în București, fiecare construiește ce vrea, fără să se țină cont de o unitate vizuală. Cum ai vedea tu un București armonios din punct de vedere vizual?

Da, este un haos. Și în București mereu va fi un amestec de stiluri arhitecturale, discrepanțe de gabarit și de funcțiune. Dar tocmai din aceste diferențe, ar trebui să își tragă o parte din farmec.

Bucureștiul vechi a reușit să păstreze, cu toate demolările abuzive și clădirile lăsate să cadă, și blocuri moderniste și vile splendide neoromânești, dar și mici case în curți comune, care ar putea avea un farmec special dacă ar fi îngrijite. Eu locuiesc și lucrez într-o casă veche închiriată, frumoasă, dar arțăgoasă, cu care am o relație de dragoste cu năbădăi.

O iubesc, e acasă, dar uneori nu o mai suport. Și asta nu se întâmplă din vina ei, ci din cauză că nu a fost îngrijită cum trebuie. Situația asta e valabilă în cazul celor mai multe imobile vechi din București, iar locatarii nu le apreciază la adevărata lor valoare.

Casa în care stau a primit pe exterior zone de tencuială cu ciment în locul uneia care lasă peretele din cărămidă să respire. Drept urmare, apar probleme de umezeală. Și uite așa, oamenilor nu le mai place acasă, se demolează, se fac cutiuțe de beton placate cu polistiren și haosul neîngrijit devine haos de prost gust.

Ana Bănică a pictat intrarea în atelierul său din București

Avem borduri ciobite, pavaj care se mișcă, coșuri de gunoi găurite, gropi, fațade acoperite cu faianță etc. Dacă s-ar ține cont de aceste mici detalii și spațiile urbane ar primi și întreținere de-a lungul timpului, atunci cu siguranță s-ar mai reduce procentul de aspect haotic. Asta lipsește cu desăvârșire la noi: întreținerea a ce avem deja. Cred că dacă începem de aici, putem transforma un haos enervant într-unul fermecător.

Știu că e un cerc vicios, de la legislație, aplicarea ei, bun simț, lipsa meșterilor etc., dar cred că schimbarea ar trebui să pornească și de la locuitorii orașului, ar trebui înainte de toate să înțelegem că Bucureștiul e al nostru și să-l respectăm.

Și apoi, mai există Nicușor. (zâmbește)

Care este visul tău, ca artistă?

Să am mult timp, mult, mult timp. Din păcate, trece din ce în ce mai repede, iar ritmul de viață e prea accelerat și niciodată nu e suficient timp.l

Ctiți mai mult pe culturaladuba.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Felicitari!
    (In general, daca vrei sa faci ceva, trebuie sa demisionezi si sa o iei de la zero. Mai ales la noi.)
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult