Anul acesta, „podul de sfinți” a fost foarte aglomerat

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Cu ocazia comemorării anuale a Sf. Dumitru Basarabov, patronul capitalei țării, s-a petrecut un adevărat ambuteiaj pe ambele sensuri de mers ale „podului de sfinți”, denumit astfel atât de sugestiv de luminatul și respectabilul arhiepiscop de Galați, Înalt Preasfințitul Casian. Această aglomerare de sfinți cu moaște, precum cele ale Sf. Grigore Palama, ale Sf. Constantin și Sf. Elena, ale Sf. Nectarie de la Egina, alături de comemorările Sf. Iachint de la Vicina, primul mitropolit al Țării Românești și a Sf. Teofana Basarab, a caracterizat anul acesta pelerinajul de Sf. Dumitru, și astfel, nu s-a mai știut care dintre moaște și care dintre sfinți au fost obiectul pietății și evlaviei colective ale credincioșilor. A fost o comemorare cosmopolită și de pretutindeni, cu sfinți și sfințenii, amestecată și adaptată de Patriarhia Română într-o liturghie ubicuă și istovitoare.

De la prestațiile omiletice redundante ale Patriarhului Daniel, apoi la concursul național de muzică bisericească, la ședința Sf. Sinod care urma să omologheze dosarul hagiografic al mitropolitului Neofit Criteanul, toate au fost trecute pe ordinea de zi și în darea de seamă de a doua zi în mod heirupist și utecist de odinioară. Cred că bieții ierarhi picoteau de somn și oboseală și de abia așteptau retragerea spre binemeritata odihnă în chiliile – palate.

Prea triumfalistă, excesivă, milităroasă și utecistă a fost această manifestare dedicată Sf. Dumitru. Mi se pare că Patriarhia Română impune o cadență și o pietate înregimentate în fața comandantului suprem

Acest maraton evenimențial a fost apreciat de purtătorul de cuvânt al BOR drept excepțional din punct de vedere organizatoric, aducând în aprecierile sale laude speciale curajoasei și eroicei jandarmerii, comandantului ei, care a supravegheat ceremoniile. Este vorba de o împletire între ordin și credință, totul a apărut milităros și disciplinat, organizat precum serbările colective ale comuniștilor și uteciștilor. S-ar părea că drept credinciosului anonim i s-a răpit răgazul de meditație, de isihie, de pace și împlinire sufletească în aceste zile de mare intensitate a religiozității. Mobilizarea absolută a corpului clerical, a voluntarilor, a lăsat impresia unei supraordonări a pelerinajului în care ordinea cvasi cazonă s-a contrapus credinței și deliberării senine a trăirii și rugăciunii în spiritualitatea fiecărui creștin. Parcă această ordine nu seamănă deloc cu deviza șaguniană „ordo est anima rerum”. Prea triumfalistă, excesivă, milităroasă și utecistă a fost această manifestare dedicată Sf. Dumitru. Mi se pare că Patriarhia Română impune o cadență și o pietate înregimentate în fața comandantului suprem, în care activismul de partid și utecist a devenit excesiv de emulativ și narcisist în proiecția bisericii noastre în raport cu credincioșii și credința. 

Pe de altă parte, transferul hagiografic masiv de sfinți dinspre Grecia ortodoxă în România ortodoxă se înscrie în mod firesc în dosarul hagiografic al sfinților și al sfințeniei pentru că „sfântul este un străin pretutindeni și în lume acasă” (Costion Nicolescu), dar care, totuși, ar crea impresia că BOR are tendința de a fi lider ortodox regional în această parte a Europei, asemenea unor președinți ai României. Intensificarea relațiilor cu biserica grecească și, mai mult, omologarea de către Sfântul Sinod a canonizării mitropolitului Neofit Cretanul, precum și frecvența în ultimul timp a unor pasaje cântate sau redate în limba greacă în timpul liturghiilor parcă ne anunță o elenizare a bisericii ortodoxe române. 

Aceasta cu atât mai mult cu cât ortodoxia românească a reușit cu greu de-a lungul istoriei sale să se desprindă de elenismul tentacular și asupritor din viața ecleziastică și monastică din Țările Române în secolul XIX, după cum ortodoxia din Banat și Transilvania a reușit anevoios să se desprindă de „iobăgia bisericească sârbă”, tot așa după cum și biserica greco-catolică românească din nord-vestul Transilvaniei s-a desprins la fel de greu de ierarhia de multe ori abuzivă a episcopiei rutene din Mucaci. Am trăit perioade întregi în această supunere și dispunere a unor ierarhii străine pe pământul românesc. Bisericile românești ortodoxă și greco-catolică au trăit o adevărată resurgență a etnicității și a dimensiunii naționale a credinței concomitent cu cristalizarea conștiinței naționale românești și a națiunii române din sec. XVIII – XIX. 

Ar trebui să medităm și să băgăm de seamă curentele filoelenice și filoruse aflate azi într-o recrudescență evidentă. BOR trebuie să rămână așa cum este o ortodoxie de factură europeană, ecumenică, relaxată în numele credinței în Isus Cristos și a iubirii de oameni de pretutindeni.

În această etalare mă regăsesc cu bucurie și multă speranță, asemenea bucuriei și speranței mărturisite de pelerinii de la moaștele Sf. Dumitru, în total contrast cu infatuarea organizatorilor patriarhali. Toți aceștia și-au întărit sufletele de bucuria credinței și a nădejdii care, în fond, este esența oricărui pelerinaj. Derularea anuală a pelerinajului trimite spre eternitatea credinței și a bisericii, a acelei „ecclesia triumphans”.

P.S.

În zilele trecute am participat la un moment de pietate colectivă, și anume, cel legat de zilele comemorării morților la început de noiembrie. Am întâlnit, într-o renumită „comună bisericească” cea a localității Pomi din eparhia Maramureșului și Sătmarului un preot tânăr ortodox, radical și violent față de bserica greco-catolică pe care o consideră trădătoare a idealului național întrucât aceasta a contribuit masiv la „maghiarizarea românilor”. Total falsă și imbecilă această afirmație a unui tânăr preot ortodox pentru că obeliscul unde am depus flori și lumânări era dedicat unei dinastii de preoți ai localității Pomi, iar ultimul dintre acești preoți a făcut parte dintre cei 300 de memorandiști care s-au dus cu suplica românească la Viena, iar un urmaș al acestora, canonic greco-catolic a condus delegația comunității Pomi la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia.

În ciuda tuturor evidențelor, acest gângav, dar agresiv preot s-a prevalat de faptul că a absolvit istoria cu nota 10 ca argument suprem al cerbiciei stupide cu care și-a susținut pledoaria … antiromânească. El însuși născut într-o familie cu strămoși greco-catolici a demonstrat că este un criptomaghiar, pe numele lui de Gabriel Chereji. Ar trebui analizate de către ierarhul locului, episcopul Iustin, care sunt achizițiile de competență, felul în care astfel de preoți au devenit campionii neconcesivi și agramați ai ortodoxismului fără să cunoască rolul bisericii greco-catolice, al corifeilor Scolii Ardelene, în fenomenul de emancipare națională, etnică, politică a românilor transilvăneni și nu numai. Acești inși cu școală proastă sunt agenții și actorii războiului româno – român instalat odinioară de Iliescu – Vadim – Funar și, mai nou, de George Simion.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp