Aș vrea să o mai pot strânge în brațe pe doamna învățătoare

Foto: Inquam Photos/Virgil Simonescu

Aseară am vrut să fac ordine printre caietele de școală. Erau așezate într-o cutie veche, ceva cu însemne matematice pe ea. Când am deschis-o, m-a cuprins instant nostalgia. Mirosea ca-n prima zi de școală: a cerneală și hârtie proaspătă. Am simțit cum mă trece un fior puternic și am dat să mă așez puțin. Acolo, în interior, se conserva o parte din copilăria mea. Eram singur. Aș fi vrut să împart momentul magic cu cineva. Mi-am dat seama că nimeni n-ar fi putut să facă toată această incursiune în același timp cu mine, o aglomerare de sentimente plăcute și amintiri care mă copleșeau una după cealaltă.

După ce am luat ușor capacul și l-am așezat alături, primul lucru pe care l-am privit cu bucurie a fost caietul cu litere de mână, unul tip I cu o copertă albastră, dintr-un plastic de calitate, dar care se deteriorase sub greutatea vremii. Colțuri ușor îndoite și un sfert de fotografie ce ieșea parcă temătoare din măruntaiele alfabetului pe care doar eu și mama știm ce m-am mai străduit să-l scriu frumos.

Am întins mâna și am apucat-o. Pentru un moment, m-am simțit ciudat, de parcă nu-mi aminteam nici o fărâmă din ce avea să-mi dezvăluie. Un papion negru, niște umeri vulnerabili pe care stăteau așezate două mâini elegante, ale unei doamne îmbrăcate cu-n palton negru. Era doar jumătate. Nu puteam să nu caut și restul, chiar dacă aș fi lăsat triatul maculatoarelor pentru asta. Știam că doamna învățătoare mă ținea cu drag în brațele-i firave și ca un copil îmi doream să dau de cap acestui puzzle oferit parcă în dar de liniile adânci ale unui timp uitat complet într-o cutie obosită.

Deja mi se derulau în cap zeci, poate chiar sute de imagini. Degetele mele cotrobăiau neliniștite, ușor tremurânde în timp ce eu eram plecat cu mintea în primele dimineți de școală.

Aud vocea tatălui meu. Ținea în mână un ghiozdan care a purtat toată osteneala anilor de grădiniță. Știu că am refuzat să-mi cumpăr altul. Cum să-mi las cel mai de nădejde prieten tocmai când se schimbă totul în jurul meu?

În cealaltă mână, strânse, stăteau două sandvișuri cu gem. Mama, din cealaltă parte a camerei, îmi strângea manualele cu grijă, în timp ce-mi spunea ’’decalogul plictisit’’ al copilului cuminte, atent și care-și va mânca tot pachețelul. Nu eram foarte atent la ei, rămăsesem cu inima deschisă către o femeie care, dacă n-aș fi fost la vârsta inocenței, ai fi zis că mă vrăjise.

Intru în sala de clasă, băncile înșiruite, vânam cu privirea locurile din față ca s-o pot vedea pe doamna misterioasă ai cărei ochi mă îmbrățișaseră în prima zi de școală. Miroase ca în cutie, copiii își testează mândri stiloul pe bucata de sugativă primită de acasă. Nu trecu foarte mult și ușa se întredeschise. Auzeam o voce blândă, dar plină de siguranță. Ea era, Doamna, cu același palton și aceleași mâini ce-aveau să-mi încălzească palmele învățându-mă să scriu și să socotesc ani la rândul. Din acel moment, o nouă poveste începuse pentru mine. Una emoționantă în care un omuleț pătrunde în universul unui om mai mare, univers pe care e capabil să-l înțeleagă, ba chiar să-l coloreze ori de câte ori vrea. Se apropie de mine, îmi zâmbește și mă întreabă dacă a ieșit bine poza de ieri. Șirul de imagini se oprește brusc, mă întorc în prezent, în genunchi pe grinzile unduite ale mansardei și îmi simt degetele alunecând pe o bucățică de material fin. Era cealaltă jumătate de poză, plină de îndoituri ce stăteau pe fețele noastre ca niște riduri.

Aveam pantalonii plini de praf. I-am scuturat și am așezat bucățile pe poale. Într-un final, am deslușit chipul celei pe care astăzi doar așa o mai pot zări. Am ținut-o lângă piept și am înțeles câte râsete și realizări îi datorez. Nu e ca-n prima zi, oricât aș strânge poza. Aș da o oră din cele multe pe care mi le-a dăruit ca să o pot îmbrățișa și să îi mulțumesc, Doamna mea învățătoare, și să-i spun cât o iubesc. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp