Foto: Dmitry Feoktistov/ TASS/ Profimedia Images
Aseară am organizat o întâlnire pe Zoom cu foști colegi de liceu, majoritatea acum profesori universitari sau de liceu. Simt din discuțiile lor în jurul învățământului online – reticența omului de la catedră căruia îi e dor să stea în fața clasei sale, să vadă reacții, emoții, să facă ordine din când în când. Resimt dificultatea de a se adapta la un alt stil de predare, cu alt tip de teme în care nota nu mai e judecătorul suprem.
Starea asta de disconfort îmi aduce aminte de mine și de propriii mei cursanți. Am susținut recent un curs de public speaking online pentru profesioniști. A ieșit bine nu zic nu, participanții mulțumiți însă acolo în spatele ecranului, mie mi-a lipsit emoția care se propagă atunci când se împărtășește o poveste personală, mi-au lipsit gesturile și da, parcă nici aplauzele online nu sună ca cele din sala de curs.
Așa cred că îi lipsesc și actorului de teatru scena și spectatorii săi. Nici cei ce obișnuiau să facă stand-up comedy nu mai au repere atunci când trebuie să fie spontani în fața unui ecran. Piloții care stau la sol și visează să fie din nou la manșa avionului în timp ce oferă informații unor pasageri ce visează deja la noua lor destinație. Psihologii și terapeuții de tot felul, avocații, managerii izolați pentru prima oară de echipa lor, micii antreprenori cu business-urile închise brusc dar cu multe taxe de plătit, antrenorii de sport, sportivii fără de concursuri și public și lista poate continua – e tare lungă..
Și în tăcerea de pe străzi, în pustietatea spațiilor publice goale, dar mai ales în mintea și inima noastră se aude puternic și candențat întrebarea: Cine mai sunt eu profesional, în toată nebunia asta?
Mi-am pus-o și eu ca profesionist și și-au pus această întrebare și alții. Căci pandemia nu ne-a răpit numai libertatea de mișcare și socializare față în față – ea a mușcat cumva din modul în care înțelegem să ne practicăm profesia, a mușcat din sentimentul că da, aduci valoare întregului. Or, întregul acum e tare bulversat. Când nu muncești doar pentru bani, ci mai ales din nevoia de a ajuta, de a dărui, de a te face util – această resetare a lumii te obligă la introspecție! Da, te obligă, nu mai e doar un exercițiu pe care îl faci când ai chef să mergi la o întâlnire cu tine.
Unii intră în negare – „Totul va reveni la normal, sunt doar într-o pauză” – își spun ei, dar nu înțeleg că tot vor trebui să facă un efort de adaptare la noul normal!
Alții văd oportunitatea de a se reinventa, de a se pune altfel în folosul întregului, cum îmi place mie să spun. Aleg ceea ce rămâne valabil din ceea ce au de oferit și crează servicii sau produse noi.
Alții au probleme existențiale majore, devin triști, nostalgici sau fără de speranță.
De multe ori le spun profesioniștilor să uite ceea ce le scrie pe cartea de vizită, această convenție care te face să defilezi în lumea profesională sub umbrela unui rol pe care uneori ți-l asumi atât de mult încât te confunzi cu el. Sunteți mai mult decât un rol! Sunteți suma experiențelor voastre pozitive și negative, sunteți suma lecțiilor de viață pe care le-ați acumulat, sunteți suma victoriilor voastre profesionale și a eșecurilor usturătoare care v-au ridicat, sunteți suma cunoștințelor acumulate în proces de învățare constant, sunteți ceea ce cred ceilalți despre voi atunci când pronunță numele vostru! Niciodată nu o luați de la zero!
Inventariați-vă valori, principii, realizări. Analizați cine sunteți ca profesionist și cine ați vrea să fiți ca profesionist în noul context.
Devenirea noastră profesională nu trebuie să fie neapărat un șir de roluri, ci o acumulare accelerată de competențe, de experiențe.
Scanați-vă rețeaua de contacte strategice, vedeți cum le puteți fi de folos.
Scanați-vă comunitățile și grupurile din care faceți parte, care le sunt nevoile și unde vedeți oportunitățile.
Strângeți rândurile cu cei ce practică meserii similare, ce nevoi comune există și ce oportunități?
Și nu uita, nu suntem singuri. Acum e momentul să-ți reactivezi cercul de încredere, profesioniștii cu care te poți sfătui, mentorii care te pot îndruma – disponibilitatea tuturor pare să fie mai mare în aceste zile.
Aceasta este baza pe care orice soclu va fi construit în noul normal care nu trebuie să vă sperie. Înlocuiți întrebarea „Cine mai sunt eu profesional?” cu întrebarea „Cum pot ajuta mai mult în noul context?” și noi drumuri se vor ivi. Pășiți cu încredere pe acest drum pentru că indiferent de ce-ți va scrie pe cartea de vizită în viitor, nu va reuși să reflecte niciodată întreaga ta capacitate de a construi, de a transforma, de a crea ceva durabil!
Pășește cu încredere pe drumul tău! Darurile tale rămân darurile tale!
Articol preluat de pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mda, "cultura" urbană a dat naștere la tot felul de ciudați, fițosi, simandicoși, etc. Ceea ce va conta ( sper) va fi munca in sine, oricare ar fi ea. O bună ocazie de a o repune în drepturi. Sper că ăsta va fi noul normal iar nu al celor goi pe dinăuntru, care au nevoie neaparat de o etichetă, altfel sunt zero barat, a căror goliciune e acum vizibilă...
Va dati seama daca toti cei care au dus greul in aceasta perioada salvand oameni, luand ciomege in cap, scuipaturi si injuraturi de la toti golanii autohtoni si diasporeni (si dupa aceea concediati si anchetati ca de ce au ripostat), lucratorii din comert, casiere din supermarket-uri, serviciile de utilitati, chiar si magazinele on-line, lucratori in fabrici, lumea reala stimati rasfatati, s-ar intalni sa dezbata si ei ce inseamna noul normal ca ne-am duce dr... cu totii.
Hipsterii urbani traiesc viata intr-o transa, sunt mortii vii, NPC-uri. Au ajuns fix precum membrii partidului exterior din 1984, si prolii sunt mai fericiti.