Foto: Guliver/Getty Images
Tema inegalității economice a fost permanent o temă în sociatatea occidentală, chiar dacă atenția pe care a primit-o a variat în timp. Totuși, după criza din 2008 ea a redevenit o temă care primește o atenție crescută atât de la politicieni, cât și de la economiști. Ca de obicei, inegalitatea economică este identificată ca sursă majoră a slăbirii armoniei sociale și a realizărilor personale. De aceea, unii comentatori subliniază ideea că inegalitatea oamenilor nu este un dat natural și oferă soluții care vizează câte ceva din centralism, uneori suprastatal, egalitarism și, dacă ne gândim la uniuni de țări, la un multiculturalism forțat. Știm de mult că acestea nu sunt soluții autentice nici pentru armonia socială, nici pentru împlinirea personală. Oamenii nu se nasc egali fizic și intelectual și, înainte de a se identifica ca aparținând statului care promite eradicarea inegalității economice, se identifică în calitate de membri de familie, de aparținători ai unor organizații profesionale sau educaționale și ai comunităților în care s-au născut sau în care viețuiesc. Abia într-un alt plan își concep relația cu statul. Armonia socială poate veni de la soluții care vizează explicarea credibilă a ideii că egalitate economică este neobtenabilă și întăresc rolul comunităților în modelarea comportamentului individual. Totuși, în prezent, aceste soluții sunt cumva împotriva curentului.
Deși oamenii se nasc cu capacități inegale, care sunt premisele pentru rezultate inegale, egalitatea economică este astăzi amintită din ce în ce mai des. Egalitatea oamenilor poate și trebuie să existe doar în fața legii (implicând ideea de etică, adică de justiție în sens larg) și ca șansă. Altfel, egalitatea înfăptuită este un dezastru, ceea ce face ideea de egalitate contraproductivă. Natura umană nu favorizează acest dezastru, dar ideile oamenilor pot evolua astfel încât acest dezastru să apară temporar, ca rezultat al proiectării și acțiunii umane. Inegalitatea economică este o consecință a naturii inegale a omului și alimentează permannet energia cu care oamenii luptă pentru a crește prosperitatea. Cu forțele lor inegale, oamenii se străduiesc să muncească pentru mai binele lor și al celor dragi lor. Dacă cineva ar asigura exogen egalitatea rezultatelor, munca din care rezultă mai binele nu ar mai apărea la nivelurile dorite. De aceea, încercarea statului de a egaliza veniturile ar avea consecința negativă a egalității în sărăcie. Din această perspectivă, teoria referitoare la inegalitate a lui Thomas Piketty nu poate fi corectă. Nici premisa că inegalitatea nu este un dat natural nu poate fi corectă. Nu este numai opinia mea, este și opinia unor mari economiști, cum ar fi, de exemplu Daron Acemoglu de la MIT (vezi Anti-Piketty: Capital for the 21st-Century).
Problema egalității economice, numită și „justiție socială” sau „justiție distributivă” trece însă cu mult dincolo de granițele care definesc problema bunăstării materiale. În numele egalității economice sau a altor egalități neobtenabile sau nesustenabile, arată Nisbet, statul preia puterea, elimină rolul comunității ca liant social și duce inevitabil la alienare. Kuehnelt-Leddihn, în a sa Equality or Liberty – The Challenge of our Times, The Caxton Printers, 1952, a făcut o sinteză a ideilor despre libertate și egalitate aparținând principalilor gânditori de până atunci. Ideile lor sunt relevante nu numai prin forța argumentelor, care implicit sau explict critică ideea că societatea poate fi proiectată, dar și din perspectiva faptului că autorii respectivi erau mult mai aproape în timp de momentul la care a apărut problema egalității economice, fiind martorii circumstanțelor respective. Aici amintesc doar că Nietzsche a fost foarte precis și sugestiv când a spus că „statul e cel mai rece dintre toți monștrii reci” (în Așa grăit-a Zarathustra, Humanitas, p. 97). Burckhardt a înțeles că statul cu „omnipotența sa iresponsabilă” și cu ai săi „terribles simplificateurs” poate obține o aproximare a minții populare pe care să o utilizeze ca măsură pentru a nivela restul într-o manieră disciplinară, o astfel de democrație nearătând „entuziasm pentru excepțional”.
Dimpotrivă, teribilii simplificatori au obținut teorii simpliste și nerelevante despre economie. Egalitatea, cu excepțiile amintite (în fața legii și a șansei în societate) este cauză a tiraniei, pentru Dostoievski. Kuehnelt-Leddihn a spus în cartea pe care am citat-o că din două poți avea doar una: egalitate sau libertate. Egalitatea și libertatea nu merg împreună. Pentru John Emerich Edward Dalberg-Acton (Lord Acton), „socialismul (a se citi egalitate economică și dictatură politică și economică) este infirmitatea care își face prezența în democrațiile mature” (Essays on Freedom and Power, The Beacon Press și The Free Press, 1949, p. 130), iar pentru William Lecky „egalitatea este idolul democrației, dar, cu capacitățile și energiile infinit variate ale oamenilor, aceasta poate fi atinsă numai printr-o represiune constantă, sistematică și stingentă a evoluției lor naturale” (William Edward Hartpole Lecky, Democracy and Liberty, vol. 1 (LF ed.) [1896]).
Egalitatea nu apare decât dacă se utilizează forța. Ca să încerci să atingi starea iluzorie de egalitate economică a cetățenilor este nevoie de forța statului. Dar, ca să poți utiliza forța e nevoie să încalci libertăți. Pentru Hayek, într-o societate liberă „conceptul de ’justiția socială’ este în mod necesar gol și lipsit de sens” (Low, Legislation and Liberty, Routledge, Vol. 2., p. 69), fiind, atunci când temporar se realizează, un efect al tiraniei, cum este la marea majoritatea autorilor, de la Aristotel, trecând prin Tocqueville și ajungând la Mises. Pentru acesta din urmă „inegalitatea de avuție și de venit sunt trăsături esențiale și necesare ale economiei de piață mereu în schimbare, singurul sistem real și funcțional al economiei de piață” (Human Action, Fox & Wilkes, Fourth Revised Edition, p. 738).
În zilele noastre, idolul democrației, adică egalitatea economică, devine din nou orbitor de strălucitor. Este ca o religie, numai că în loc să unească, dezbină. Acest idol este hrănit de mințile constructivist-raționaliste, care cred că pot proiecta societăți care să tindă spre egalitate economică și să prezerve libertatea. Din păcate, această minte predomină în Occident, care se educă în acest sens tot mai mult. Sunt tot mai puțini cei care nu sunt atinși de nebunia rațional-constructivismului social-economic și înțeleg că modalitatea prin care relația dintre putere și individ se modifică este intruziunea și promisiunea statului de a eradica inegalitatea economică. Astfel, așa cum a arătat Nisbet, statul, care deține puterea politică, preia și funcțiile și autoritatea variatelor grupuri sociale (familii, asociații profesionale, comunități locale etc.), ceea ce lasă un mare gol moral rezultând în alienare. Fără aceste instituții intermediare, în viziunea lui Nisbet, puterea devine prea arbitrară, iar individul nu mai găsește resorturile pentru a-și ranforsa concepția despre sine si despre propriile sale puteri în societate (vezi Luke Sheanan, „Robert Nisbet: Reappraisal of a Political Sociologist”, The Political Science Reviewer, Volume 42, Number 2, December 2018).
Dacă toate acestea se petrec în numele eradicării inegalității (mă refer la orice formă neobtenabilă de egalitate pe care o poate invoca o minte raționalist-constructivistă), atunci trebuie să fim atenți cu ideea de egalitate și cu ideea, pe care o susține Piketty, că inegalitatea economică nu este un dat natural. Idealul iluzoriu al egalității este cel care dă, în final, putere statului să fie o forță care revoluționează societatea occidentală prin confiscarea de autorități și funcții ce în mod firesc au aparținut sau încă aparțin grupurilor sociale. Statul folosește aceste noi achiziții pentru ca o parte cât mai mare a redistribuirii să fie realizată direct de el, către toate grupurile sociale de la care preia funcții . În acest fel, în numele egalității economice, statul confiscă loialitățile din societate și le orientează către el, „cel mai rece monstru”, dar totuși, „finanțatorul”. În antiteză, grupurile sociale orientau loialitățile individuale către principii.
Cei mai mulți, orbiți de ideologia raționalism-constructivismului, nu își dau seama că, în numele egalității, statul devine tot mai puternic iar marea masă tot mai alienată. Cred, totuși, că cei care își dau seama sunt numeroși. Printre aceștia din urmă, cei mai mulți preferă însă să continue să-și dedice „loialitatea” către „finanțator” și să continue să promoveze raționalism-constructivismul în înțelegerea și modelarea societății. În final, aceasta înseamnă distrugerea loialității față de principii și crearea de spațiu pentru populism. Este exact ceea ce se întâmplă în civilizația noastră în prezent.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ipoteza conform careia inegalitatile de azi sunt rezultatul inegalitatii CAPACITATILOR cu care ne nastem iar e noaptea mintii.
Care sunt pietele libere? De exemplu pot somalezii si elvetienii sa concureze liber pe aceleasi piete ale muncii?
In al treilea rand, deductia Dvs precum ca "majoritatea tarilor africane, care conform rationamentului dvs ar trebui sa fie absolut paradisiace" este o concluzie invalida pe care ati extras-o fortat din textul meu, neinterpretand in extenso continutul acestuia.
Iar raspuns la ultima Dvs intrebare este cu siguranta da. Un om pregatit functiei va obtine acea functie regardless de unde provine, altfel vorbim de rasism si discriminare.
A doua, cred ca asta cu "stanga" si "dreapta" e complet depasita.
Evident ca e fortata comparatia intre Somalia si Olanda. Insa asta e una din metodele de a cauta limitele unei teorii.
Ok, sunt de acord ca un somalez si un elvetian daca sunt la fel de bine pregatiti pot concura pe aceeasi pozitie (desi somalezul are de trecut niste frecusuri administrative si o mare in plus, deci egalitatea nu e chiar totala). Insa credeti ca unul nascult in Elvetia si unul nascut in Somalia au sanse egale sa ajunga la acelasi nivel de pregatire?
E totuși vorba că și negrișorul ăla merge la școală unde poate i se destupă un pic mintea. (Copilul lui Bill Gates nu-i un termen potrivit de comparație, mai curând unul de nivel mediu). Dar POATE merge că scoala-i pentru toți.
Justiția părtinitoare e o problemă...totuși remediabilă.
"bancher care distruge economia in valoare de miliarde" este ceva extrem de vag iar incadrare juridice pot fi multiple, de la fals si uz de fals pana la frauda bancară. Daca va referiți la situatia premergătoare crizei financiare din 2008, atunci putem spune cu certitudine ca nu a fost niciun fel de infractiune, ci pura speculatie ce nu era, la cel moment, incriminată si, pe cale de consecință nu se poate compara cu o infracțiune clară, aceea a traficului de droguri. Prima comparatie este, deci, invalida. A doua comparatie este, la randul ei, la fel de invalidă, întrucât, din pacate, asa functioneaza legea in Romania. Nu contează cati bani ai, oricine poate accidenta mortal pe cineva pe trecere si, excluzand alte fapte ce pot fi agravante, va lua cu suspendare. Nu se pot compara 2 fapte penale extrem de neasemanatoare si de aici trasa concluzia ca nu exista egalitate in fata legii. Comparatiile Dvs ar fi fost valide daca, pentru aceasi infractiune, comisa in circumstante asemanatoare, un faptuitor bogat primea o pedeapsă mult mai blândă decat unul sărac (ceea ce se prea poate intampla in anumite tari, însă, in contextul articolului, ne referim strict la țările dezvoltate).
Aceeași concluzie de invaliditate logica se poate regasi si in comparatia "negrisor sarac nascut intr-o familie de amarati fara educatie, fata de copilu' lui Bill Gates" - ceea ce este evident este faptul că nu se pot compara si de aici deduce pe cale de consecință inexistentă unei egalitati de șanse. Faptul că unul este bogat nu inseamna ca li se iau toate șansele celor săraci, din contra, bogații depind într-o foarte mare măsură de infrastructură socială și economică. Ce inseamna defapt bogăția? Miliardele de dolari in cont ar spune unii, însă fără valoarea banilor dată de către societate și economie in general, acele miliarde at deveni brusc inutilizabile. Revenind la prima parte a comparatiei, cineva născut într-o familie să facă poate reuși foarte bine in viata si sunt nenumarate exemple in acest sens, trebuie doar dedicatie, perseverență, tenacitate, etc (plângerea de mila nu aduce nimic bun). Extremismul de stanga nu face nimic altceva decât să agite apele fără a propune, practic, nicio soluție (similar cu ecologistii care urla ca planeta bla bla, dar care nu vin cu nicio soluție concreta in afara de taierea cracii de sub picioare, i.e. a inchide industria). Iar faptul că unii dintre ei au experimentat (sau avut părinți care au experimentat) ororile comuniste nu face decât să întărească expresia ca cine isi uita istoria, e condamnat sa o repete.
Dupa parerea mea ambele argumentatii - si cea data de dvs si cea data de mine ca exemplu sunt slabe. Singurii care vor rezona la ele sunt cei deja pre-"sensibilizati" ideologic.
Eu zic ca egalitatea de sanse ar trebui sa fie masurabila statistic. Daca luam sa zicem cei mai bogati 1% oameni ai planetei (din care s-ar putea sa faca parte si multi din comentatorii de pe Republica, nu e un club chiar atat de exclusivist pe cat pare), cati dintre ei s-au nascut in familii aflate in top 1% al planetei? Putem pune aceeasi problema la fel si la nivelul unei tari. Credeti ca din punct de vedere al inzestrarii naturale Mario Iorgulescu sau Valentin Dragnea se afla undeva departe in partea dreapta a curbei lui Gauss?
Credeti ca bogatia e genetica? Sau macar epigenetica?
Mergand mai departe pe firul discutiei, nu inteleg la ce v-ar ajuta sa masurati statistic egalitatea de sanse, este ca si cum incercati sa masurati entropia absoluta a universului. Se pot masura, evident, diferentele in entropie precum si in egalitate - acea "egalitate, dar nu pentru catei" sublim evidentiata de regimul de trista amintire.
In zilele noastre, in societatile dezvoltate, cu economie capitalista, egalitatea de sanse este amenintata doar de teoriile neo-marxiste referitoare la intersectionalitate si "affirmative action", generatoare de discrimnari pozitive extrem de hilare (dar si periculoase ca si precedent, in acelasi timp!). In rest, sunt atatea exemple de oameni proveniti din "saracime" care au ajuns miliardari. Evident, asta nu inseamna ca, aplicand mecanic aceeasi reteta toti vor ajunge miliardari, insa sansele exista; infinit mai multe decat in DPRK...
Drept urmare, bogatia nu este nici genetica, nici fenotipica, este o combinatie, care nu este neaparat direct proportionala cu "inzestrarea naturala" (cumva aici incercati sa impingeti conceptul de egalitate, sau reversul, de inegalitate, intre bogatie si meritocratie?)
Si un ultim exemplu mai aproape de noi - https://www.forbes.com/sites/alexkonrad/2019/09/11/from-communism-to-coding-how--daniel-dines-of-7-billion-uipath-became-the-first-bot-billionaire/#79810457206e.
Am scris mai sus, sunt de acord ca egalitatea de rezultat e noaptea mintii. Si e un pic frustant ca atunci cand vorbesti de egalitatea de sanse imediat se argumente legate de stupizenia (absolut reala) a egalitatii de rezultat, de parca ar fi legate. Si de obicei esti si caracterizat automat ca marxist.
"Meritul" cuantificarii statistice al egalitatii de sanse pe care il vad e tocmai iesirea din argumentarea prin exemple, care dpdv "stiintific" e egala cu 0. Iti permite (teoretic, admit ca s*ar putea sa fiu optimist) sa ai o intelegere mult mai buna a fenomenului, poti compara efectele unor masuri, evolutia in timp, etc. Poti "vizualiza" unele eventuale "bariere" pe scara sociala (de genul unor limite pe care extrem de putini le pot traversa, intr-un sens sau altul.). O poti folosi inclusiv ca sa demontezi eventual mituri legate de inegalitatile istorice (de genul albii sunt mai egali decat ceilalti sau barbatii mai egali decat femeile) si deci o poti folosi ca sa combati necesitatea egalitatii de rezultate sau affirmative actions.
1. Se deschide un cont in care cei care vor sa doneze pot sa doneze.
2. Statul completeaza cu ce nu s-a donat.
Avantaje:
1. Creste transparenta: Cei care doneaza au dreptul sa vada cum s-au cheltuit acesti bani (audit): mancare, adapost, tratamente medicale, scolarizare copii etc.
2. Se previne "cumpararea" voturilor de catre politic.
3. Se previn contracte fictive (coruptie) datorita pct. 1.
4. Apare un sentiment de comuniune locala care nu exista in cazul interventiei statului.
5. Nu s-ar arunca cu bani ca cei saraci sa se duca sa ii bea la crasma si sa isi lase copii uitati prin curte.
Scopul final ar fi ca bogatii sa nu isi mai ascunda averile prin insule si sa nu mai vada marirea taxelor pentru bogati ca o nedreptate: pana la urma au dreptul de a face fapte bune.