Restaurant. Ora prânzului. În diagonala mea, masă mare de 10 persoane în capul căreia stă un bătrân în costum și papion. Păr dat pe spate, nas coroiat, colțurile gurii lăsate. Lângă el o doamnă în vârstă, probabil soția, de cealaltă parte două locuri goale. Invitații, peste șaizeci de ani, oameni cu bani și stil - nu aud ce vorbesc, îmi sunt de-ajuns privirile și hainele pe care le poartă. Upper class.
Mi s-a adus ciorba. Fierbinte, gustoasă, puțină. Ardeiul e foc și înjur in gând. Nu știu de ce insist să-l termin, cred că e ceva genetic. Bunicul meu mânca ardei iute până plângea. Gustul îi ardea tot, limbă, papile, buze. Mușca din el, îl punea pe marginea farfuriei, nu pe masă ca să nu ardă cuvertura și-i dădea-nainte.
- Dar ce simți? îl întrebam.
- Nimic, îmi răspundea, nu mai simt nimic.
Mai târziu, în adolescență, la capătul unor iubiri, întrebam aceeași chestie. Și mi se răspundea la fel. Și tot cu lacrimi.
Iar eu nu credeam o iotă pentru că-mi aduceam aminte de bunicul.
E ziua lui de naștere - câți să fi făcut oare, 90 și cât? Mișcările-i sunt lente, se întinde după solniță apoi se răzgândește sau uită, își retrage mâna și ciugulește așa nesărat. Primește cadouri după care urmează îmbrățișarea apoi bătaia aia ușoară peste obraz cum fac capo di tutti capi cu cineva înainte să se întâmple ceva rău.
Acum zâmbește, colțurile gurii i se ridică, ochii devin linii blânde - a venit nepoata, toată o gropiță și o eșarfă în culori calde. Îi face cunoștință cu tipul cu care era, înalt și inofensiv. Patriarhul îi face semn să se așeze lângă el, pe locurile goale, ținute special. După cum o privește e limpede că ea va moșteni aproape tot; celor de la masă probabil le vor rămâne resturi, ceva Galle-uri și niște poze sepia pe care oricum le aveau și ei.
Muzica de fond e veselă, nu neaparat vioaie, genul cu care aș ilustra o filmare cu Bulevardul Magheru în anii 70. Am terminat ciorba și aștept felul doi care poate fi orice, gura îmi e amorțită. Chiar așa…de ce mai stau, pentru ce?… Chem ospătarul și-i zic că renunț. Cu cardul, da, îi zic și mă scotocesc după cash pentru cele 10% atenție.
Soția domnului scoate dintr-o pungă o altă pungă, IKEA, din cele care se pot sigila. Înăuntru, niște șervețele făcute ghem. Vreo zece. Se face liniște. Ia fiecare ghem, îl desface și pune niște mingiuțe crem într-un bol pe care-l așază între sărbătorit și nepoată apoi îi citesc pe buze ”Nu poate trăi fără” și apoi chicoteli. Plătesc. În trecere pe lângă masa lor, văd cum Godfather mușcă dintr-o gălușcă cu prune. Mâna este peste cea a nepoatei in timp ce ochii îl fixează pe logodnic. Papionul i se mișcă lent, dintr-o parte în alta, ca dansul unei cobre.
Să vii de-acasă cu găluștele cu prune, la restaurant, la ziua ta, cu invitați… Ajuns în mașină zic asta cu voce tare și continui să mă mir. Încerc să-mi aduc aminte cine a zis “asta-nseamnă să fii mafiot” de parcă asta ar conta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.