Și cel mai periculos e că te obișnuiești așa. Îți spui că așa e viața, că trebuie să te adaptezi. Până într-o zi când realizezi că nu te mai bucuri de nimic. foto: Yuriy Seleznev / Alamy / Profimedia

În lunile ce au urmat, de câte ori o vedeam, o întrebare apărea în mintea mea: „Oare ce ar trebui să se întâmple încât să justifice deschiderea sticlei? Ce ar fi suficient de măreț încât povestea ei să fie împlinită ?” Multe și diverse răspunsuri au trecut prin mintea mea, fără a stărui asupra vreunuia în mod deosebit. O vârstă rotundă, a mea ori a cuiva foarte apropiat. Începutul sau finalul unui proiect de excepție. Se va mărita fiica mea. Voi avea un nepot. Câte și mai câte. Foto - Profimedia Images

Din farfurii mâncăm, cu paharul bem apă, cu furculița servim felul al doilea, lingura este destinată supei sau ciorbei, la teatru mergem pentru a vedea piese de teatru, în magazine cumpărăm produse. Războaiele sunt războaie, pandemiile sunt pandemii. Să spunem lucrurilor pe nume. Nu pot exista mai multe adevăruri sub soare.

Nu i-am făcut nicio poză și nici nu l-am filmat, tocmai ca să fiu sigur că n-am să-l uit. Mai sper ca atunci când o să mi-l amintesc să nici nu-l mai compar cu nimeni. Domnul acela în vârstă era un domn din parcul Ueno și nimeni altcineva, care nu cerea bani, nu purta niciun înscris, nu vindea nimic și nici nu făcea reclamă la ceva. (Foto: Profimedia Images)

Problemele, rutina, greutățile sunt un dermatograf invizibil care te umplu de riduri. Adânci și permanente. Ajungi să uiți cum ești și fericirea aia simplă se consumă încet, undeva în decor, înghesuită de lipsa de timp și de câte lucruri importante crezi că ai de făcut.

În copilărie o însoțeam pe bunica la cumpărături în Piața Matache. Aveam de fiecare dată coșulețul meu, în care așezam câte o roșie, un ardei, un castravete, doar așa, ca să mă mândresc cât îi sunt eu de ajutor bunicii. (Foto: Inquam Photos/ George Călin)

După o săptămână vrăbiile din zonă zburau jos, ca bombardierele, de cât se împliniseră, ba chiar se înmulțiseră, își chemaseră neamurile, naiba mai știe, dar rândunicile nici nu se atinseseră. (Foto: Getty Images)

M-au întrebat oamenii de-a lungul timpului despre politică, despre pandemie, despre boli, despre vaccin, despre război. Mi-am spus întotdeauna părerea sinceră, dar fără a jigni, umili sau impune, și am ascultat părerea celui cu care vorbeam, dar nimeni niciodată nu mi-a cerut să îi repar o carte de rugăciuni... până azi. (Foto: Profimedia Images)

Studiile spun că teama ce se instalează are legătură cu faptul că de foarte puțin timp în istoria umanității, durata de viață depășește această vârstă, iar memoria genetică, transmisă de la înaintași, nu ne mai oferă ghidare.

„Poți să fii dedicat meseriei tale și să ai și timpul tău, să ai concedii, weekend-uri, accidente, boli, pierderi sau, dimpotrivă, ceva bun, ceva luminos de sărbătorit în viața ta. Sunt aspecte care nu ar trebui să intre în coliziune”.