Atunci când a murit umanitatea din om

Foto: Captură Digi24

„- Doamna Dăncilă, un mesaj pentru victimele de la Colectiv și familiile lor?”

Viorica Dăncilă, zâmbind: 

- „Mulțumesc mult!” (VIDEO aici)

Desigur, până la urmă e cu mult mai decent ca una dintre persoanele cele mai neruşinate care s-a cocoțat pe Guvern să nu spună nimic despre morții de la Colectiv. Desigur, este şi o ironie tragică faptul că 64 de tineri foc de deştepţi au ars de vii pentru ca acest foc să elibereze cel mai obscen atac al analfabetismului asupra societăţii româneşti, a cărui întruchipare este macheta din carton roz căreia îi spunem prim-ministru.

Dar altceva mi se pare înspăimântător: atunci când unui om de rând îi vorbeşti, sau atunci când cineva îţi vorbeşte despre un mort, cunoscut sau necunoscut, prieten sau duşman, primul reflex e compasiunea şi întristarea. Prefăcute sau sincere, compasiunea şi întristarea sunt reacţia umanităţii din noi, trezirea corzii sensibile care ne face să deosebim între viaţă şi moarte, între plăcere şi suferinţă, între bine şi rău. Nu trebuie să stăm să reflectăm cum să reacţionăm în faţa morţii, mai ale în faţa morţii violente şi dureroase: ceva din fiinţa noastră profundă reacţionează spontan, ca un mecanism de apărare şi în acelaşi timp de sprijin pentru celălalt, aflat în doliu, căruia întristarea noastră îi transmite că suntem alături de el, că nu e singur în faţa durerii şi dispariţiei celui drag. 

Văzând însă reacţia femeii de carton roz în faţa morţii şi a comemorării ei, ne dăm seama că aceşti oameni care au ajuns astăzi să ne conducă sunt din carton şi pe dinăuntru. Înăuntrul lor nu se mişcă nimic, din umanitatea lor spontană nu a rămas decât iasca. Tot ce sunt ei e pe foaia de hârtie scrisă de alţii. Incapabili de reacţii naturale, neputincioşi în a-şi trezi compasiunea sinceră în faţa unei tragedii, se dovedeşte că nu doar viaţa lor publică este un fals, ci şi psihicul lor, afectivitatea lor, „sufletul” lor sunt nişte falsuri. Cândva oameni, aceste fiinţe însetate de putere, dar şi capabile să se supună la nesfârşite umilinţe, s-au atrofiat până a deveni nişte păpuşi defecte din care a fost eliminată orice urmă de moralitate, de empatie, de înţelegere.

Incapacitatea de a reacţiona simplu şi omeneşte la o întrebare precum cea pusă Vioricăi Dăncilă dă seama, până la urmă, de marele pericol care ne pândeşte: aceste creaturi, care nu simt nimic, sunt în stare de orice. Această doamnă nu este în stare să identifice pragurile unde începe şi unde se termină umanitatea din om. Iar când asemenea praguri încep să se şteargă, două efecte sunt posibile, amândouă neliniştitoare: pe de o parte, revenirea cruzimii în relaţia dintre om şi om. Cruzimea este ceea ce permite tratarea celuilalt ca obiect, exploatarea lui fără milă pentru realizarea unor scopuri străine vieţii noastre în comun. Pe de altă parte, cruzimea dă naştere dintotdeauna, ca o reacţie de apărare, absenţei de empatie şi indiferenţei faţă de suferinţa celuilalt. Iar indiferenţa este contagioasă. O epidemie de indiferenţă este cea mai gravă prăbuşire care se poate întâmpla unei societăţi dezorientată, lipsită de repere profesionale şi morale. Şi din miezul unei asemenea epidemii pot începe să apară figurile pretins salvatoare, pentru care violenţa şi cruzimea ajung să fie instrumentele preferate de dominare şi control.

De aceea, în faţa cruzimii premierului Dăncilă şi a celor care o înconjoară, avem datoria de a plânge morţii şi de a ţine în cei vii flacăra solidarităţii şi a speranţei. Dar şi scânteia furiei care să nu mai îngăduie unor asemenea fiinţe strâmbe şi lipsite de umanitate să ne înveţe ele ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp