Autodenunț post-electoral

Foto: Inquam Photos / Tudor Pană

Am crezut mereu că este nevoie uneori să ajungi la capătul mizeriilor, să lași să se întâmple tot ce poate fi mai rău și periculos pentru ca apoi să te poți aduna de pe jos și să te reconstruiești. Problema cea mai mare este, cred, că prea puțină lume care trebuia să își învețe niște lecții în aceste zile chiar le-a învățat. Așa că o să încep cu ce lecții am învățat eu.

Prima dintre ele e aceea că zic ce am zis în repetate rânduri – nu e doar Tiktok, nu e în niciun caz doar psihoză colectivă. Există o rană reală în societatea românească și ea a început să facă puroi prin 2019-2020. 

Rana asta colectivă cred că vine din ciocnirea între România național-comunistă ce a fost și România ce devenea euro-atlantică. La mijloc – România chinuită de tranziție. Cred că am petrecut prea puțin atenți să gestionăm efectele tranziției și mai ales așteptările uriașe legate de integrarea europeană. Clasa politică a fost foarte înțeleaptă atunci când a decis, prin pactul de la Snagov, că viitorul României este unul spre Vest. Dar cred că toată energia de a ne întoarce în Europa a fost făcută ignorând felul în care arăta o mare parte a țării, după deceniile de comunism petrecut în frig, frică și furtișag.

Nimeni nu a pregătit marea parte a populației, nimeni nu a făcut un management al așteptărilor, nimeni nu le-a povestit oamenilor că o țară ca afară nu înseamnă ceva perfect, ci doar ceva mult mai bun decât ce aveam noi. Nimeni nu le-a spus oamenilor că vor exista efecte negative (dintre cele mai dure fiind milioanele de români plecați și generația de copii dezrădăcinați), nimeni nu s-a preocupat de ceea ce avea să fie invariabil o ciocnire de civilizații, nimeni nu s-a oprit să preîntâmpine din timp niște frici de schimbări atât de bruște.

Pentru mulți dintre cei „lăsați în urmă” sau pur și simplu printre cei care nu s-au aruncat cu tot entuziasmul în minunata lume nouă, anii ce au trecut au picurat încet-încet venin. Mai o amărăciune că integrarea nu s-a tradus rapid în bunăstare și servicii publice mai bune (pentru că așteptările erau nerealiste), mai o enervare pe îmbogățiții și corupții care de multe ori veneau din rândul profitorilor tranziției, mai o durere că trece viața pe lângă noi și biologia nu mai oferă luxul de a aștepta o țară mult visată în cursul vieții lor. 

Cred că 2019 a fost un an de cotitură pentru că a adus un semnal pe toată linia că lumea s-a săturat de vechea clasă politică – a fost momentul în care Dragnea a mers la închisoare, iar alegerile au confirmat marea speranță de guvernare reformatoare, mai ales prin USR și Klaus Iohannis. Pentru mulți dintre oamenii așezați, deja erau dubii că acest tip de mesianism are la ce ajuta, dar așa e cumva societatea, se duce uneori cu valul.

Pandemia (2020-2021) ne-a făcut îngrozitor de mult rău și nu mă refer doar la problema de sănătate publică. Deși lumea votase un alt fel de a face politică, mai deschis, mai puțin corupt, anii aceia au rupt definitiv contractul social. S-a explicat prea puțin de ce sunt necesare unele măsuri, ne-am convins că trebuie să fim în două tabere (pro și anti măsuri de siguranță), au apărut apucăturile militare (remember colonel, geaca de piele sau armata pe străzi?), au apărut contracte din care au câștigat iar șmecherii obișnuiți etc. Și da, în loc de transparență maximă pentru ca oamenii să înțeleagă, am primit limitări cu privire la accesul la informații și centre secrete de vaccinare. Plus prima injecție masivă de bani publici în media. De atunci nimic nu a mai fost la fel. Și da, deși unii dintre noi am criticat bucata asta de opacitate, cred că trebuia să facem mai mult, întrebând, de exemplu, de ce naiba nu și-a cerut nimeni scuze pentru decizia prostească de a închide parcurile? E doar un exemplu, mic. 

Atunci, în pandemie, cred că am început mai mulți dintre cei pe care eu îi știu, ne știu, că suntem extremiști de centru, să vorbim mai puțin despre lucrurile astea. Pentru că lumea s-a împărțit în două tabere. Pentru că presiunea de a nu submina eforturile legitime de a opri pandemia pe mine cel puțin m-au făcut să tac uneori. Trebuia să spun mai multe. Mi-a fost teamă să nu contribui la polarizare, dar da, trebuia să spun mai multe. Și da, cred foarte tare în continuare că trebuia să ne încredem în știința modernă și că vaccinul e un miracol apărut atât de repede. Chiar dacă asta mi-a adus probabil cele mai oribile mesaje la care m-aș fi gândit vreodată (cel mai „drăguț” dintre ele, după ce am aflat că am cancer, când cineva mi-a scris să îmi spună că așa îmi trebuie, având în vedere faptul că nu doar m-am vaccinat, ci am mai făcut și apologia vaccinării).

De la pandemie cred că s-a rupt filmul tare de tot. De atunci s-a dus în cap orice fel de încredere în establishment și instituții, de atunci au început campaniile masive de dezinformare, de atunci există o sumedenie de narațiuni anti-occidentale și anti-democrație. Construiau pe vulnerabilitățile pre-existente, însă atunci au început să fie pompate resurse și eforturi uriașe în asta.

Invazia Rusiei din Ucraina (2022-...) și tot ce a venit la pachet cu ea a complicat și mai mult lucrurile și a creat enorm de multă anxietate, enorm de multă dezinformare suplimentară pe fond geopolitic, dar și o ruptură și mai mare între stat și societate. Toate măsurile luate sub pretextul războiului, toate măsurile repezite și nefirești justificate scurt printr-un soi de „las’ că știm noi mai bine” nu au făcut decât să adâncească și mai tare neîncrederea. Coaliția PSD-PNL și inventarea rotativei guvernamentale sub pretextul „stabilității” au fost bomboanele de pe coliva încrederii în faptul că votul oamenilor contează și a făcut mai răspândit ca niciodată gândul că sunt toți la fel, că toți sunt înțeleși între ei, că toți fură împreună. Au fost anii în care a început cumpărarea masivă de presă și prin (culmea ironiei!) banii noștri via subvențiile pentru partide, au fost anii în care opoziția democratică practic s-a risipit în vânt. Adăugați la asta o guvernare nu foarte performantă, impactul semnificativ pe costul vieții și puterea de cumpărare, dar și anxietatea generalizată în fața atâtor crize.

Unde suntem acum?

Partidele politice mainstream au făcut o ofertă politică de toată jena la aceste alegeri prezidențiale pentru că, în îngâmfarea lor, au crezut că lumea servește orice, numai extremism nu.

Asta e bazată și pe o auto-suficiență și ruptură de realitate, pentru că mulți dintre oamenii aceștia nu înțeleg că viața adevărată nu e la televiziunile plătite, dar nici în colțișoarele unde își fac ei combinații. O dezamăgire cumplită, dublată aproape de ură și furie, în rândul oamenilor care au sperat că după 30 de ani România se poate totuși schimba și da, principalii vinovați sunt văzuți ca fiind KI și USR pentru că ei au fost depozitarii principali ai acestor speranțe.

Există o nemulțumire reală și aproape furioasă în rândul unei părți din societate, de la prea multe adunate. De la greșeli neadmise. De la ignore-ul masiv luat din partea celor aflați la putere.

Exista, înainte de alegeri, și o retragere masivă și apatică a multora dintre cei care s-au tot implicat în ultimii ani în proteste, mișcări civice, în antreprenoriatul ceva mai activist. Pentru că li se făcuse lehamite să tot tragă, pentru că erau obosiți și pentru că și ei începuseră să creadă că da, o fi nasol, dar nu o fi dracul atât de negru.

Tot vântul semănat în anii ăștia pe dezinformări, propagandă anti-occidentală, soluțiile miraculoase, toată polarizarea, toate falsele soluții, toată ipocrizia unora care explică doct cum sunt oamenii ăștia doar niște proști sau doar niște păcăliți sau poate niște boți ruși, toată lipsa de oameni cum trebuie, toate astea s-au transformat în furtuna politică perfectă la aceste alegeri.

Ce bine ar fi fost ca în aceste zile să avem niște politicieni care să știe să vorbească mai bine și mai deschis cu oamenii, nu să se rățoiască unii la ceilalți sau să se preocupe doar de cum își maximizează puterea. Ce bine ar fi fost să avem mai mulți oameni publici care să știe să asculte, să înțeleagă și să aline. Ce bine ar fi fost ca fiecare dintre cei care suntem la centru-extrem să facem un efort mai mare către bulele celelalte încercând să vedem dacă există punți.

Suntem făcuți țăndări ca țară. Desigur, există mereu varianta de a schimba țara. Dar pentru aceia care încă vor să mai stea pe aici, nu cred că există nicio soluție ușoară. E foarte foarte greu de reparat ceea ce s-a stricat în anii ăștia în care nu am fost sinceri unul cu celălalt, în care nimeni nu a avut curajul să spună adevărurile acelea antipatice, în care, de fapt, poate ne-am mințit că vor dispărea de la sine toate aceste probleme. Și trebuie să începem cu a înțelege unde a greșit fiecare. Eu trebuia să vorbesc mai mult și mai direct, chiar și când riscam să fiu antipatică pentru niște oameni pe care îi apreciez. Chiar și când am zis că nu e rolul meu să arăt cu degetul niște comportamente dubioase. Cred că toți trebuie să fim mai curajoși apropo de lucrurile despre alegem să (nu) vorbim. Dacă mai vrem o țară în care să nu urlăm unii la ceilalți permanent.

Uneori, timpul nu vindecă, ci adâncește rănile. Optimista din mine crede că chiar și atunci când pare prea târziu, nu e totul pierdut. Doar că va fi greu. Și trebuie să vrea foarte multă lume.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp