Avantaje și riscuri în renegocierea creditelor

Foto: Getty Images

Sunt posibile (fără să fie și obligatorii) trei rocade în acest scop: între ROBOR și IRCC; între dobânzile variabile și dobânzile fixe; între actuala durată de desfășurare a creditului și alta care să fie negociată pentru un număr mai mare de ani.

Inflația - impozit pe consum introdus fără lege - ne obligă să plătim mai mult pentru tot ce cumpărăm. Inclusiv pentru creditele deja cumpărate, multe în derulare de ani buni, ale căror rate lunare sunt acum recalculate în sus de către bănci. Cu excepții și diferențe semnificative.

Numărul gospodăriilor populației cu datorii la bănci, pentru împrumuturi în curs, achitabile în rate lunare, este de 2,1 milioane. Fiecare rată fiind compusă din două părți: “principalul”, reprezentând suma împrumutată împărțită la numărul de rate acceptate la contractare, și dobânda. Această din urmă componentă, dobânda, fiind ea însăși un preț. Al banilor! Un preț sensibil, vulnerabil, influențat de multe fenomene și procese economice, inflația fiind cap de listă.    

Scumpiri de runda a treia

Lumea în general, lumea financiară în special, înainte de pandemie, a cochetat cu dobânzile în scădere. Apropiate de zero sau chiar zero în Statele Unite, în zona euro, în Japonia și în alte zone. În ianuarie 2021 a venit un val de inflație, care s-a dovedit persistent, și comanda a fost întoarsă cu 180 de grade: “Dobânzile cu vârful în sus! Din ce în ce mai sus!”…Comanda, dată inclusiv în zona euro, nu a fost executată încă. Dar va fi executată începând din iunie.

Cu inflația asta nu-i de joacă. În primul rând pentru că e globală: inundă de 17 luni planeta, din America și până în Japonia. Apoi, pentru că actualele cote atinse vor fi fiind “tranzitorii”, cum au sunat și mai sună multe proiecții, dar sunt tranzitorii…pe termen lung. După ce, treptat, crizei sănătății publice izbucnite în primăvara lui 2020 i s-au adăugat dezordinea economiei, a școlii, a vieții culturale, a relațiilor sociale, capacul avea să fie pus, la începutul lui 2021, de dezordinea generalizată a prețurilor de consum. Totul într-un flux puternic, o maree ale cărei valuri sunt legate de “rotația” prețurilor electricității, gazelor naturale, carburanților, fără ca momentul refluxului să fi dat încă semne că s-ar apropia.

Forța inundației inflaționiste o resimțim și în România. Din plin. Inflația rupe cu nesaț din puterea banilor, a salariilor și pensiilor, a veniturilor în general. Toate cumpărăturile, pentru toate vârstele, înghit mai mulți bani de la o lună la alta. Iar când banii vor rămâne aceiași în lunile următoare, ei vor cumpăra mai puține mărfuri. Tot mai puține!

Scumpirile nu s-au propagat însă, în piața de consum, toate deodată, ci în trei runde. Seria a fost deschisă de creșterea cu două cifre a prețului electricității. Apoi s-au scumpit gazele. Tot cu două cifre. Acompaniate de prețurile combustibililor. Facturile din runda întâi, care au supraîncărcat nu doar cheltuielile gospodăriilor populației, ci și costurile de producție ale companiilor, au început să producă efecte de rundă a doua. Au început să urce prețurile altor clase de produse: alimentare, nealimentare sau servicii. Nu atât de mult cât au arătat “vedetele” că pot să urce. Dar piața de consum s-a dovedit a fi, cu deosebire, avidă de tot mai mulți bani.

Efectele de runda a treia s-au propagat cu viteză ceva mai mică. Firesc ar fi fost ca debutul să fie contabilizat pe piața valutară. Dar nu a fost așa. Vorba că “dacă se scumpește leușteanul în piață, vom cumpăra și valuta cu mai mulți lei!” a rămas…o simplă vorbă! Piața valutară e o nucă mult prea tare și nu a putut să fie atrasă în hora scumpirilor. Aici a operat strategia BNR de a face din cursul leu-euro un factor de stabilitate. Privind în jur, comparativ, la mișcările din piețele vecine - cele din Cehia, Polonia, Ungaria - vedem că piața noastră valutară e cea mai stabilă.

Pe celelalte sectoare ale pieței interbancare - deși au fost înregistrate dinamici robuste iar sistemul a funcționat și funcționează bine, BNR asigură un control ferm al lichidității în bănci, creditarea a crescut - efectele inflaționiste globale nu aveau cum să fie evitate. Și la noi, ca în toată lumea, inflația mare i-a păgubit cu deosebire pe creditorii băncilor. Pe cei care au economisit si au deschis depozite bancare. Sunt nouă milioane de depunători în bănci, cu 15 milioane de conturi. Desigur, depozitele lor sunt garantate, dar dobânzile plătite de bănci sunt eminamente real-negative. Tocmai din acest motiv, BNR remunerează mai bine atât facilitatea de depozit a băncilor, cât și lichiditatea oferită prin licitații, pentru ca băncile la rândul lor să remunereze mai bine depozitele populației. Băncile au și început de altfel să urce aceste dobânzi. Treptat. Dar cum inflația, în prezent, a urcat la aproape 14 la sută, diferența nu poate fi acoperită. Și nu va putea fi acoperită înainte de calmarea inflației.

Culmea, până și debitorii, îndeosebi cei cu împrumuturi bancare - răsfățații dintotdeauna ai episoadelor inflaționiste, care pe vârfurile creșterilor de prețuri se trezeau că au de plătit rate depreciate până la valori ridicole, în timp ce traiul de zi cu zi se scumpea dramatic - acum sunt loviți. În ziare, pe platforme online, la tv și la radio se fac calcule, sunt invocate sume semnificative cu care se scumpesc ratele lunare la credite iar media sunt inflamate de ideea nevoii de intervenția statului, a Băncii Naționale, pentru a fi sprijiniți cei pe care “inflația tinde să-i transforme în debitori cu împrumuturi neperformante”. Adică “în imposibilitate de a-și onora ratele”.

Experiența din 2020 este irepetabilă

În dezbateri publice sunt evocate, cu insistență, deciziile din 2020. Acele decizii datorită cărora numeroși debitori, în pericol să intre în încetare de plăți, au fost salvați prin simpla amânare a ratelor pentru un număr semnificativ de luni. Atunci însă a intervenit EBA - Autoritatea Bancară Europeană - care mai întâi a înlăturat obstacolele de care s-ar fi putut împiedica atât autoritățile, cât și băncile, în întreaga Uniune Europeană, deschizând calea pentru inițiative la nivel național. Mai întâi a înlăturat obstacolul cel mai puternic, provizioanele, care le-ar fi produs băncilor pierderi uriașe…dacă ar fi fost obligate să le calculeze pentru fiecare amânare a plății.

Acum această deschidere nu mai există. O discuție a început în plan politic, au fost avansate unele idei, dar decizia a fost amânată. De ce nu intervine Banca Națională? Pentru că nu are prerogative legale. Nu este minister al băncilor, ca să le dea dispoziții cât să fie dobânda, cui să îi fie recalculate ratele si cui, nu! Banca Națională face politică monetară, intervențiile în bănci nu sunt de ordin administrativ, ci de politică monetară, modifică dobânda cheie, introduce controlul ferm al lichidității în raport cu cerințele obiective, calculează rezervele minime obligatorii. Sunt intervenții de natura “mâinii invizibile”, fie incluse în norme, fie în strategia de influențare morală. În toate cazurile limita fiind legea.

Mingea, în acest caz, e la bănci. Numai băncile, în negocieri cu plătitorii de rate, pot iniția măsuri. Sau pot răspunde la inițiativele celor cu care au intrat în parteneriat prin creditele acordate. În limitele legii și ale normelor BNR.

Ar fi băncile interesate să reducă ratele?

La prima vedere răspunsul ar putea să fie “NU”! De ce? Să judecăm. Pornind de la formula de calcul a dobânzii variabile la credite bancare. Simplă în aparență: “Dobânda este egală cu rata ROBOR la trei luni (pentru creditele contractate înainte de de 1 mai 2019) sau cu indicele de referință IRCC (pentru creditele contractate după 1 mai 2019) plus marja băncii. Dacă băncile ar accepta o rocadă, ar răspunde favorabil la cereri de transformare a creditelor vechi, la care se aplică ROBOR-ul în calculul dobânzilor, în credite noi, legate de IRCC, ar încasa mai puțin lună de lună. Și astfel le-ar fi afectat profitul. Acesta ar putea fi răspunsul după o primă analiză. O a doua analiză însă, care să ia în calcul mai mulți parametri, ar putea să ajungă la un alt răspuns. Dependent însă și de cazurile concrete pe care banca le are de rezolvat.

Să admitem ipoteza că situațiile concrete, care conturează și o discriminare produsă printr-un concurs de legi, nu impresionează băncile. Deși cunosc multe cazuri în care empatia se face simțită și în deciziile băncilor. Să admitem totuși că băncile pot să spună că “așa a fost să fie!” Ca mai întâi, în 2010, o OUG aprobat apoi prin lege să fi dispus ca ROBORUL - o dobândă la care băncile se împrumută între ele pe piața monetară - să primească și o funcție nouă. Prin urmare, fără să aibă un rost foarte precis în materie de creditare a populației, a fost inclus în formula de calcul a dobânzii. Apoi, în 2019, o altă OUG a dispus ca pentru creditele acordate după 1 mai 2019 ROBORUL să fie retrogradat. Și să fie urcată în grad o variantă a ROBORULUI, Indicele de Referință al Creditelor de Consum - IRCC, calculat prin media ponderată a tranzacțiilor zilnice. Acest indice, calculat trimestrial, întră în formula dobânzii la creditele noi, cele acordate după 1 mai 2019. De ce nu a tuturor creditelor? Asta nu-i problema băncilor. S-a opus Constituția, care nu admite ca o lege de natură civilă să opereze și retroactiv. Și cum nu s-a putut opune și în cazul creditelor noi…să vedem la ce s-a ajuns!

Structura celor 2,1 miliarde de credite, date populației, este semnificativă în acest sens. Cele mai multe sunt credite de consum (1,6 milioane) unde dominantă este dobânda fixă - 73 la sută. Pentru 14 la sută calculul dobânzii se face cu ROBOR și pentru alte 13 la sută este luat în calcul IRCC-ul. Alte 350.000 sunt credite ipotecare standard. Pentru 40 la sută calculul se face cu IRCC, pentru încă 32 la sută cu ROBOR iar 28 la sută au dobândă fixă. Cea de-a treia categorie, a creditelor din programele “Prima casă” și “Noua casă” nu mizează pe nicio dobândă fixă. Cele mai multe, 71 la sută, au dobânzi calculate cu ROBOR, iar pentru 29 la sută calculul se face cu IRCC. 

Nu am reprodus aceste cifre ca să fie memorate. Privind însă acest tablou, cu diferențe vizibile, cititorul va înțelege mai bine ce spun aceste diferențe. Putem excepta creditele de consum, cele mai multe, dar și cu ratele cele mai mici și în plus cu termene scurte, unde dobânda fixă domină tabloul. La creditele pentru case și terenuri însă, împărțite în două categorii, rata fixă o regăsim numai la cele standard, lângă ROBOR și IRCC.

Voi mai adăuga un tablou, cel de luni 23 mai, cu indicatorii financiari publicați de BNR. Avantaj: debitorii băncilor ale căror dobânzi li se calculează cu IRCC. De la începutul trimestrului al doilea, pentru toate cele trei luni, acest indice își păstrează valoarea constantă de 1,86 la sută. Pe când ROBORUL, care de la 24 februarie a urcat în fiecare zi, fără nicio excepție, a ajuns luni la 5,79 la sută. De trei ori mai sus decât IRCC-ul. Repet: nu e vina băncilor. Dar băncile administrează acum această situație foarte complicată. Dacă o bancă ar accepta - ca să mă rezum la o singură speță - rocade între creditele cu dobânzi calculate pe bază de ROBOR și cele cu dobânzi pe bază de IRCC - ar pierde venituri. Și ar putea primi reproșuri ale acționarilor. Asta după o primă judecată.

Dacă însă analizăm cu atenție ce s-a întâmplat în 2020 - când dincolo de amânarea la plată a ratelor, dincolo deci de moratoriul instituit de Guvern și de normele în completare ale BNR, cu păstrarea dobânzilor la nivelul din contractele de creditare, vom constata că băncile însele au inițiat renegocieri cu debitorii aflați în dificultate. Și au renegociat, în baza contractului care este legea părților, inclusiv dobânzile. De ce au făcut-o? Poate a funcționat și empatia. Dar incontestabil a funcționat interesul. Băncile au calculat și au văzut că ar fi pierdut mai mulți bani dacă lăsau contractele în formele vechi.

Există soluții?

Există! Iar învățămintele din 2020 sunt viabile și azi. Trei rânduri de rocade pot fi activate cu rezultate dintre cele mai bune: 1) între ROBOR si IRCC; 2) între dobânzile variabile și cele fixe; 3) între actuala durată de desfășurare a creditului și alta care să fie desfășurată pe un număr mai mare de ani. Atenție însă! Aceste soluții sunt posibile, dar nu sunt obligatorii! Și nu sunt în niciun fel corecte acele opinii, din spațiul public, care susțin că refuzul băncilor de a accepta cereri pentru astfel de rocade ar fi ilegal. Pentru că nimeni nu este obligat să facă nimic din ceea ce legea sau un contract nu-i impune să facă.

Desigur, în această judecată poate interveni și empatia. În multe cazuri. Și spiritul de dreptate. Dar întâi și întâi intervine interesul băncilor - interes care deschide clientului ușa spre o soluție care să-i fie favorabilă.

Dacă, în împrejurările actuale, atât de complexe și de complicate, mai mulți debitori de bună-credință ajung în situația de a nu-și putea onora ratele, pierderile ar fi în conturile băncilor. Pentru că este preferabil să încasezi o rată convertită din ROBOR în IRCC decât să nu încasezi nimic. Mai ale că, dacă restanțele se adună, băncile vot fi nevoite să calculeze provizioane și astfel să-și pună în pericol profitul.

Dar o alegere au și debitorii de făcut. Ar fi o decizie greșită să solicite rocade numai pentru că o bancă ar putea să le aprobe. Fiindcă rocada poate avea efecte secundare negative. Bunăoară, o rocadă între ROBOR și IRCC este recomandabilă când un debitor are o situație grea pe termen scurt și este nevoit să angajeze o acțiune pe termen lung. Ca să iasă dintr-un impas de moment. Altfel măsura poate fi costisitoare. Dobânzile fiind acum în urcare, în toată lumea, va veni - nu prea târziu - un timp când IRCC- ul va fi mai mare și ROBORUL mai mic. Iar revenirea la ROBOR nu va mai fi posibilă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp