Aveam jucători mari şi o echipă mică. Astăzi e tocmai invers. Ce desparte generaţia ’90 de naţionala de acum

Foto: Profimedia

Un tânăr petrecuse un an alături de un maestru shaolin pentru a-i deprinde măiestria. Fuseseră douăsprezece luni plictisitoare și învăţăcelul ar fi abandonat demult şcoala acestuia dacă nu ar fi fost o mare ruşine să se întoarcă în satul său ca unul ce abandonase acea artă respectată. Băiatul era nemulţumit fiindcă nu învăţase să lupte: bătrânul îl pusese să citească, să scrie, să alerge prin pădure, să se caţere pe stânci şi, mai plictisitor dintre toate, îl punea câteva ore pe zi să aducă de la fântână o căldare cu apă în care să lovească într-un anumit fel până ce o golea şi, pe urmă, să o ia de la capăt.

La sfârşitul primului an, tânărul avea permisiunea de a se întoarce acasă, ceea ce şi întâmplase. Venise înapoi cu inima strânsă. Ştia că oamenii din sat aveau să îl întrebe ce făcuse în tot acel răstimp, iar el ce avea să le răspundă? Că citise şi golise atâtea căldări de apă, încât putea să adape turmele consătenilor pentru un deceniu?

Aşa cum se aştepta, în prima seară, când se adunaseră aproape toţi bărbaţii în curtea unui vecin, căzu şi întrebarea de care se temea cel mai mult tânărul. Când o auzi, neputinţa şi ruşinea s-au îngrămădit în mintea sa şi ochii i s-au înroşit. S-a ridicat brusc cu gândul de a se ascunde în cămăruţa sa, furios pe acel bătrân maestru plicticos şi, cu toată frustrarea adunată în acel an de sihăstrie, îşi descărcă furia asupra mesei groase de lemn, lovind aşa cum făcea cu apa.

Spre surprinderea tuturor, lemnul se rupse cu un zgomot surd şi băutura din paharele sătenilor se vărsă pe jos. Dar nimeni nu era supărat, ci toţi îl felicitau pe băiatul care de-abia atunci înţelesese rostul acelor luni de antrenament aparent fără sens.

Această poveste motivaţională o citisem într-o carte despre artele marţiale cumpărată de la un chioşc din Gara de Nord prin anii ’90. Nu reuşisem să citesc decât jumătate că paginile ei începuseră să se desprindă din cotor şi trebuia să am grijă să nu le pierd. Aşa erau cam toate lucrurile pe atunci: căt mai surprinzătoare şi cât mai ieftine. Până şi exemplele de seriozitate şi muncă erau tipărite pe foi de proastă calitate şi lipite să ţină până ce le frunzăreai şi le plăteai.

Probabil nici nu avea sens să cumpăr acea carte într-o lume în care ţi se spunea la tot pasul că trebuie să te descurci, să fii şmecher şi să faci bani rapid. De fapt, lei, care se devalorizau la fel de repede pe cum ţi se spunea să îi faci pentru a te îmbogăţi.

Am crescut într-o lume în care cartea nu mai valora nimic, la fel ca profesiile făcute cinstit. Exemplele care însufleţeau copiii erau descurcăreţii, buticarii, fotbaliştii, cântăreţii ori dansatoarele lascive care se căsătoreau cu italieni bogaţi. Singura constantă în ultimii treizeci de ani a fost să ne menţinem aceste valori.

Una dintre puţinele bucurii pe care le aveam în acei ani era echipa naţională. Victoriile tricolorilor erau singurele care ne mai ţineau vie mândria naţională. După una dintre victoriile din ’94, cred că după ce am bătut SUA, am sunat-o pe bunica: plângea de bucurie fiindcă “cât suntem noi de amărâţi şi ne-au furat toţi, acuma i-am bătut pe americani!”

Probabil că nu mi-aş fi amintit povestea cu tânărul învăţăcel al artelor marţiale dacă nu aş fi auzit, până la înfrângerea cu Belgia, ce jucători extraordinari şi ce mare echipă avem. Aceeaşi echipă huiduită acum câteva săptămâni după rezultatele penibile din meciurile amicale. Iar aprecierile veneau de la persoane care se pricep la fotbal, jurnalişti şi profesionişti în domeniu.

Cred că vorbele lor erau spuse şi scrise doar pentru a atrage clicuri, likeuri şi distribuiri. Fiindcă niciun profesionist de bună-credinţă nu poate crede că dintr-un sport dominat de şmecherie, amatorism, atitudini feudale ale unor conducători de cluburi, lipsă de finanţare, sforării şi o mentalitate balcanică falimentară, fără repere şi valori sănătoase putem înjgheba o naţională care să se bată cu marile forţe care investesc şi cresc profesionişti. Evident, cei din urmă nu o fac din generozitate: fotbalul este o afacere, dar, pentru a obţine profit trebuie să oferi spectacol. Publicul, sponsorii şi investitorii, din ce deşerturi vin ei, doresc rezultate, dăruire şi performanţă. Iar toate acestea nu pot veni de la conducători precum Borcea ori Becali, de la antrenori dispuşi la orice compromis doar să îşi lege numele de câteva partide disputate în competiţiile europene sau de la fotbalişti cu valoare umflată care se bucură mai mult atunci când devin “titulari” pentru două-trei săptămâni în aşternuturile vreunei frumoase proaspăt ieşite din sălile de chirurgie estetică decât atunci când joacă meci de meci.

Fotbalul românesc este, încă de atunci când citeam acea poveste orientală, un show media întreţinut de scandaluri, corupţie, mitocănie, şmecherie, panarame de ambele sexe şi, să-l citez pe unul dintre bufonii de seamă ai acestui sport, “curvăsărie”.

Şi atunci, pentru ce motive metafizice, dintr-o mare de pseudo-valori, ne-am fi aşteptat să răsară o naţională care să înfrângă adversari ai căror jucători câştigă campionate puternice şi pentru care cluburile profesioniste plătesc zeci de milioane de euro?

O victorie cu o echipă ca Ucraina merită, evident, sărbătorită, este un exemplu pentru orice echipă care şi-a depăşit condiţia. Însă, pentru a putea face performanţă cu adevărat, în orice sport şi, mai ales, în cele de echipă, trebuie să investeşti bani, să ai competiţii corecte, nu meciuri trucate de “cooperativă” sau mafia pariurilor, să creşti tineri care să se dedice acelui sport. Nu, nu e nevoie de spartani, nici de călugări-luptători, nici de sfinţi, ci de profesionişti care să se antreneze şi să înţeleagă că succesul, în toate planurile, este urmarea muncii. Nu a şmecheriei, nu a laudelor deşarte ale vreunor pseudo-jurnalişti, nu a numărului de “cuceriri” pe care un Ronaldo sau Lukaku nu le-ar plăti nici să le spele bolizii.

În anii ’90, rezultatele au venit ca urmare a unor investiţii masive, preţ de câteva decenii, în sport. De la echipe de copii şi juniori la infrastructură. A fost un efort al statului datorat obsesiei blocului comunist de a se ridica la nivelul Occidentului. Dacă nu îi puteam ajunge economic, măcar să îi batem la fotbal, handbal sau atletism. Complexul unor ţări mici care încercau să compenseze prin lovituri de imagine în confruntările paşnice internaţionale.

Îmi mai amintesc din acei ani ’90 şi meciurile din SUA, nu doar poveştile despre maeştrii shaolin. Câştigasem meciuri importante, bătusem Argentina, Columbia, mai târziu Anglia. De obicei, adversarii ne călăreau cam 70 de minute din 90. Noroc cu loviturile libere şi contra-atacurile lui Hagi, Ilie Dumitrescu, Răducioiu sau Adrian Ilie. Aveam jucători mari şi o echipă mică. Aveam complexul unei formaţii provinciale, ajunsă printre cei mari şi antrenori care puneau maim ult preţ pe iconiţe decât pe indicaţiile necesare din timpul unei partide.

Astăzi e tocmai invers: avem o echipă surprinzătoare formată din fotbalişti mediocri, dar care nu mai gândesc ca băieţii din anii ’90: luptă, iau gol, dar nu se demoralizează, trag de adversari de zece ori mai bine cotaţi decât ei. Cei mai mulţi au crescut prin Occident, nu mai au complexele generaţiilor crescute în comunism, cărora ni s-a indus ideea că suntem o naţie mică, bătaia de joc a celor mari şi că unica noastră şansă de a face un egal este “să pârjolim câmpurile şi să otrăvim fântânile”. Acum, să fim sinceri: cam toate “victoriile” marilor noştri voievozi cu care se mândresc istoricii-academicieni se cam terminau la egalitate, câteodată şi cu vreun blat.

Într-un fotbal mediocru, schimbarea pare că se produce în sens invers celui firesc. Nu suntem nemţi, nu ştim să construim pornind de la juniori, de la angajaţii federaţiei sau ai ligii şi, pe urmă, după o creştere firească, să avem rezultate. Dacă tot nu facem lucrurile aşa cum scrie la carte, măcar să luăm exemplul unor băieţi pe care natura sau Dumnezeu, cum doriţi, nu i-au înzestrat cu har fotbalistic, dar care trag de ei, au voinţă şi curaj şi, mai ales, au crescut fără complexe de inferioritate. Nu am mai văzut nişte români care să lupte cu atâta curaj şi încrâncenare, nici măcar în filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Cred că meciul cu Belgia a fost prima înfrângere care nu m-a supărat. Parcă aş fi văzut un film hollywoodian în care outsiderul, în ciuda pumnilor pe care îi primeşte de la adversar, se ridică mereu zâmbitor, încrezător şi gata să reia lupta. Nu va câştiga acel meci şi nici nu va ajunge campion, dar alţii, care îi vor admira curajul, o vor face mai târziu, în locul său. Aici, la porţile Orientului, pentru a avea campioni, ai nevoie mai întâi de eroi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp