Foto: Maurice van Steen/ AFP / Profimedia
Dumnezeu nu este microbist, poate reușim să înțelegem odată pentru totdeauna treaba asta.
Reportajul cu selecționerul la biserică înaintea meciului cu Olanda vine dintr-o meteahnă mai veche.
Nu ne-a ajutat. Dacă ar fi să adjudecăm o astfel de logică, Dumnezeu s-a uitat la meciul cu Olanda îmbrăcat în portocaliu și puțin i-a păsat de moaștele noastre.
Mesajele pline de miere ale selecționerului de pe rețelele de socializare înaintea meciului, dulcegăriile mioritice cu influențe moderne din texte, cu felicitări peste felicitări, tot a meteahnă veche de-a noastră miroase, aceea de a bate toba excesiv înainte să sărim pârleazul. Nici măcar nu am sărit, nu am încercat, practic a doua repriză cu olandezii nu am ajuns la poarta olandezilor. Peste tot erau doar felicitări, parcă erau vecinii cu bormașina când ațipești.
Vor mai veni felicitări pentru această națională, se va vorbi o vară despre așa-zisa conexiune dintre suporteri și jucători, despre „echipa de suflet". Adevărul e că, da, avem suporteri de Champions League, avem stadioane tot mai cochete, dar ne lipsesc jucătorii de valoare. Cât despre conexiune, e doar un lucru normal, dar cum noi aplaudăm în avioane la aterizare, acum am aplaudat la decolare.
Mai vorbim de conexiune, dacă încă un deceniu nu va mai veni nicio calificare.
Am ieșit primii, cu noroc, dintr-o grupă care a plecat toată acasă în optimi. Diferența cu Belgia putea fi mai mare, la fel diferența cu Olanda.
Ucraina nu a avut suporteri mai mulți la meciul cu România, pentru că ai lor mor pe front. Asta dacă cumva am uitat de ce românii au fost atât de mulți la meciul ăla și comentatorii erau atât de extaziați de această constatare.
Revenind la jucători: fotbalul mare începe la juniori, acolo unde antrenorii cu educație nu urlă ca disperații la copii, așa cum se întâmplă în multe din școlile noastre de fotbal. Dacă mai adăugăm și faptul că avem un campionat câștigat de un patron care face pe antrenorul, atunci înfrângerea cu 0-3 cu Olanda e doar borna corectă a valorii noastre.
De acum, oricât am alerga, oricât suflet am pune, tot aici ne vom opri. Nu vom ajunge niciodată în finală, dând la pilă. Acolo sus, în aerul rarefiat al fotbalului, viteza e de polizor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Hai că trec cele trei zile tradiționale și rămânem cu vechea zicală: "am jucat ca niciodată și am pierdut ca de fiecare dată".
====================
Corect, facem ce facem și ne întoarcem tot la noțiunea de pedagogie, la școala și mentalitatea sovietică, izvorâtă din mintea bolnavă a unui director de penitenciar de minorI, pre numele lui de arhitect suprem Anton Makarenko. Tot Makarenko a fost inventatorul reeducării, aplicată cu succes în frumoasa noastră Românie, la Pitești.
Educația românească, școala cu bățul, cu urletul, cu frica, cu amenințarea notei, cu palma peste ceafă. Rezultatul acestei pedagogii sovietice, care a supraviețuit uimitor de bine și după 89: traume, ezitări - vizibile și în teren la meciul cu Olanda - o imagine de sine artificial umflată (ca mecanism de supraviețuire), incapabili să colaborăm (pentru că ne aflăm continuu în competiție), să construim, să ducem la bun sfârșit. Cum să ceri unor fobaliști să devină o echipă când școala i-a învățat să se lupte fiecare pe felia lui, cu parcela lui, cu nota lui? Când școala nu i-a învățat să colaboreze, ci doar să-și sufle în ceafă? Credea cineva că se va întâmpla o minune și se vor transforma brusc într-un tot unitar, coerent și eficient, după ce școala le-a servit lecții aspre de individualism?
Educația românească, singura uzină socialistă care a rămas în picioare. Ruginită, prăfuită, înțesată până la refuz de profesori, supradimensionată.
Prin contrast, vesticii, naturali, colaborativi, sudați, sincronizați, eficienți, fără traume, fără rețineri, cu mintea limpede (când nu ai traume ai mintea limpede), cu un sistem de educație BAZAT PE STUDII DE SPECIALITATE, transaparent, lipsit de corupție, cu antrenori care nu țipă la copii, care nu îi ating cu palma peste ceafă, CARE CUNOSC PRINCIPII PEDAGOGICE.
Cât vrem să o mai ducem așa? O societate disfuncțională, traumatizată, umilă.
CÂT DE GREU E SĂ REALIZĂM CĂ SISTEMUL ÎN CARE NE-AM NĂSCUT ȘI ÎN CARE AM FOST EDUCAȚI A FOST O ABERAȚIE COMUNISTĂ, IZVORÂTĂ DIN MINTEA UNEI PERSOANE BOLNAVE ȘI EXPORTATĂ ÎN TOT BLOCUL SOVIETIC? Cât de greu e să ne dăm seama că un sistem corect este unul colaborativ, natural, adaptat vârstei, bazat pe studii de specialitate și nu pe cetățeni care decid ei, de la ei putere, ce anume trebuie să învețe copii noștri?
- Băi, a lucrat cu copii?
- Nu, dar e doctor docent internațional, intergalatic și interplanetar, honoris și altele.
- Bun, foarte bine și frumos pentru el, toată stima și lauda, dar eu te întreb altceva: a lucrat vreodată cu copii?
- Nu. Nici nu are copii. N-a văzut copii decât în poze.
Cum ar fi să te duci la un medic care n-a lucrat niciodată cu pacienții?
Cât de greu e să realizăm că avem un sistem de educație monstruos, un cancer care roade societatea?