Foto: Guliver/Getty Images
Una dintre cerințele procesului de admitere la o universitate în Statele Unite este compunerea unui eseu creativ în care să abordezi tema unei situații dificile din viață și modul în care ai reușit să răzbați. Pregătind mulți elevi în scrierea acestui eseu am avut plăcerea de a fi martorul forței umane în luptă cu circumstanțelor negative întinse de univers într-un mod relativ aleatoriu de-a lungul vieții. Așa mi-a venit ideea de a scrie și eu despre modul în care am depășit obstacolul întâlnit atunci când m-am întors în România și m-am confruntat cu dificultatea de a construi o viață nouă după 6 ani petrecuți în Statele Unite.
În prima zi în care m-am întors am stat într-un AirBnb aflat întâmplător pe strada Speranței.
M-am întâlnit cu un prieten vechi și am povestit toată noaptea despre oscilațiile vieții, despre adaptare, despre ambiție și singurătate, despre nevoia de mentori și multe altele. Eram într-o formă psihică destul de bună, ajutat de adrenalina entuziasmului pentru noi începuturi. Știam ce vreau să fac. Voiam să pun bazele unei platforme educaționale care să aducă valorile și principiile din mediul universitar american în România. Conceptul era cam vag, așa că m-am hotărât să abordez varianta americană de start-up: să lucrez la un plan de afaceri și să găsesc investitori.
Încet, încet entuziasmul s-a evaporat și în locul lui au început să apară dificultățile practice: ce anume o să fac mai exact, cum obțin informații despre piață, cum stabilesc prețurile, cum ajung la clienți etc. Am încercat inițial să lucrez de acasă, dar era prea ușor să fiu distras, așa că m-am mutat într-o cafenea. Mergeam acolo zilnic cu laptop-ul și lucram la planul de afaceri. Îmi comandăm mereu un sandviș cu prosciutto, o cafea cu lapte și apoi un espresso dublu. Munca mergea foarte greu. Lucram efectiv în medie cam 20-35% din timpul pe care îl petreceam acolo. Am început să adorm din ce în ce mai târziu și să mă trezesc din ce în ce mai greu.
După 2 luni de muncă și ajutor din partea familiei, prietenilor și unor mentori am ajuns în final să am un plan de afaceri. L-am trimis tuturor investitorilor pe care îi știam și apoi unui fost șef din Statele Unite de la care eram aproape sigur că voi primi ajutor. Răspunsurile păreau să spună că nu am încă nevoie de o investiție, că e prea devreme. Apoi fostul șef mi-a scris un SMS în care mi-a spus că preferă să găsesc pe altcineva.
Am fost afectat de răspunsul lui. O dată cu el, ultima urmă de siguranță din proiectul la care mă înhămasem dispăruse. În locul ei apăruse o incertitudine absolută.
Am început să am probleme cu somnul. Adormeam foarte greu și visam tot felul de scenarii ciudate. Ai mei au început să mă convingă să îmi găsesc un loc de muncă. Îmi era frică de viitor. Credeam că lucrul pentru care mă întorsesem eșuase și începusem să mă gândesc dacă m-ar mai angaja cineva, dacă voi mai putea să am un job la fel de bun ca înainte. Așa am început să caut un job. Mi-am propus să mă ocup de proiect part-time. Am ajuns foarte aproape să accept o ofertă de muncă. Într-o seară am vorbit cu un prieten bun din State. El a fost singurul care îmi mai spusese în trecut lucruri dificile clar și în față (o calitate extraordinară pe care mi-am propus și eu să o adopt). Mi-a spus că el crede că dacă o să mă angajez proiectul o să moară și, cu el, misiunea mea din România. Am ripostat că dacă mai încerc și eșuez la 30 de ani o să îmi fie și mai greu să mă angajez. Mi-a spus că oricine ar accepta să mă angajeze la 27 după 4 joburi schimbate în 3 ani o să o facă și dacă am 30. Am fost de acord.
Am refuzat oferta de muncă și m-am întors la cafenea. În continuare nu puteam să dorm noaptea. Toți prietenii m-au susținut: cu dulciuri, convorbiri, încurajări, articole despre educație și tot ce mai credeau că e de folos. În timpul liber mă antrenam pentru un maraton. Alergările mă ajutau să am un soi de catharsis fizic al neplăcerilor și fricilor mentale. În final, cu ajutorul unor oameni foarte generoși am obținut un spațiu: o cameră în care să pot să fac pregătire. M-am hotărât să încep cu ceva foarte concret despre care știam foarte multe: admiterea la universitate în străinătate. Am construit un website pe o platformă grafică și apoi am dezvoltat o programă de pregătire. Nu îmi plăcea foarte mult tipul asta de muncă. Progresul a fost foarte anevoios. Eram constant dezamăgit de randamentul scăzut și nu mă puteam motiva decât cu gândul că la un moment dat tipul ăsta de muncă se va termina (nu s-a terminat niciodată). Într-un final aveam site-ul și programa. Am reușit să obțin printr-un coleg și bunăvoința unei doamne profesor oportunitatea de a vorbi cu niște elevi în timpul unei ore despre ce aveam de gând să fac.
Am compus un discurs și l-am învățat. Apoi, când l-am știut, am început să repet, astfel încât limbajul să fie natural. Apoi m-am înregistrat vorbind și am decis că trebuie să vorbesc mai rar. În final a venit ziua prezentării. M-am îmbrăcat destul de elegant și am plecat spre liceu. Aveam emoții foarte mari. Când am intrat în clasă îmi simțeam palmele reci și primele vorbe au fost tremurate. Am băut niște apă, am continuat și încet, încet m-am relaxat. Discuția a fost foarte plăcută și am interacționat mult cu elevii.
Când am ieșit din liceu am simțit pentru prima oară în 4 luni o senzație clară de fericire. Am închis telefonul mobil și am ieșit în oraș cu niște prieteni. Seara, am ajuns acasă și am deschis laptop-ul. Pe contul nou creat de email aveam 3 înscrieri. Mi-a venit să plâng de bucurie. A doua zi am început să mă gândesc la următorii pași și senzația plăcută a dispărut. Bolovanul a ajuns jos și timpul a sosit pentru un nou urcuș.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Acum serios vorbind , misiunea ta de a indruma tinerii catre o universitate straina e destul de nobila si se poate face mai mult ca un hobby in timpul liber sau o chemare- dar sa te intorci din US de la o pozitie stabila, banuiesc fara un plan clar de a catiga destul sa poti sa iti suporti familia in Romania mi se pare idealistic si un pic naiv, specific tinerilor de 20 si ceva la inceput de drum...nu la aproape de 30 cand ai deja o familie in grija.