Avocatul privit ca un complice la infracțiune. Cazul avocatului Robert Roșu și gunoiul de sub preș

Foto: Protest organizat la sediul Palatului de Justiție din București pentru susținerea avocatului Robert Roșu, condamnat la 5 ani de închisoare în dosarul Ferma Băneasa. Sursa - Inquam Photos/ Octav Ganea

Nu sunt jurist, însă mereu am fost înconjurat de avocați, în viața personală. Avocații sunt o breaslă interesantă, în sensul că majoritatea celor pe care i-am cunoscut erau capabili să dezbată teme vaste, ore în șir, atât pe subiect, cât și pe lângă el. Sunt oameni vehemenți și combativi, de cele mai multe ori fundamentaliști ai convingerilor lor.

În ultimele săptămâni, o undă de șoc a circulat prin toate mediile avocățești pe care le știu. Avocatul Robert Roșu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, cu executare, în dosarul Truică/Paul al României. În lista, destul de lungă, de condamnați, s-a regăsit, de data asta, și numele avocatului unuia dintre inculpați. Iar această decizie a instanței i-a consternat pe toți colegii săi de breaslă şi nu numai, inclusiv o bună parte dintre magistraţi au formulat opinii mai mult sau mai puţin cu perdea în publicaţiile de specialitate.

Meseria de avocat a apărut în antichitate, atunci când acuzații au încetat să se reprezinte singuri, având posibilitatea de a fi „ajutați” de un „prieten”. Garanția credibilității acestui prieten, de multe ori un orator versat în discursul public, era regula conform căreia, prestația respectivă trebuia să fie gratuită. De facto, practica avocaților pro-bono nu a putut funcționa niciodată, iar plățile, care se întâmplau oricum, au ajuns să fie legalizate. Avocații medievali au ajuns să fie acei tineri norocoși și capabili să învețe pe dinafară puținele legi existente. Odată cu dezvoltarea socială, avocatura a devenit una dintre cele mai respectate și mai bine plătite meserii din lume.

Între timp însă, legile au devenit tot mai multe și tot mai complexe, astfel că s-a ajuns ca mintea limitată a unui homo sapiens să nu le mai poată cuprinde pe toate. Au apărut specializări și subspecializări avocățești, iar marile procese sunt administrate acum de echipe complexe de avocați cu specializări specifice. Astăzi, un avocat nu mai este un profesionist care știe legile, ci unul care știe unde să caute şi cum să interpreteze în favoarea clientului său.

În secolul 21, în zonele în care sunt înțelese și aplicate Drepturile Omului, orice acuzat are dreptul la reprezentare juridică. Chiar și cel mai odios criminal are drepturi, așadar un avocat profesionist se va preocupa să-I salveze de pedeapsă sau să-i ușureze sentința. Iar asta pentru că, într-un proces penal, un procuror al acuzării și un avocat al apărării, prezintă instanței două variante diferite ale aceleiași situații, urmând ca adevărul să fie decis de către judecător. Așadar, aflarea adevărului, nu este sarcina avocatului, ci a judecătorului. Astăzi, este asumat de toată lumea faptul că, pentru apărarea clienților lor, uneori avocații omit, ascund detalii sau chiar mint cu nerușinare. Practica ne confirmă această realitate, de care suntem conștienți cu toții. Este firesc să fie așa.

Avocatul diavolului este o metaforă care precizează foarte clar limitele acestei meserii. Dar justiția păstrează o implicită neutralitate față de avocații diavolilor, și nu-i confundă pe aceștia cu clienții lor, chiar dacă împart cu ei aceeași bancă a apărării. Avocatul „a ales" să stea acolo, el nu este inculpat, ci doar își practică meseria. Desigur, și avocații sunt oameni, și ei trebuie să plătească consecințele faptelor lor, la fel ca și noi ceilalți. Dacă un avocat trece pe roșu, i se suspendă permisul, iar dacă fură dintr-un magazin, i se deschide dosar penal. Însă dacă un avocat reprezintă un infractor, iar infractorul este găsit vinovat, este absurd ca avocatul să fie condamnat colateral, doar pentru că a încercat (nici măcar nu a reușit) să apere interesele clientului său.

Aceasta este, pe scurt, pățania avocatului Robert Roșu: Povestea, în rezumat, este o șmecherie balcanică, stridentă doar prin implicarea sângelui albastru al Casei Regale, în combinație. Prințul dezmoștenit Paul al României a revendicat proprietățile bunicului său Carol al II-lea al României, adică Ferma Băneasa și Pădurea Snagov. Mai târziu, el a apelat la Truică și la avocații acestuia, pentru a vinde drepturile litigioase unor israelieni. După ce a luat un avans, pe care l-a cheltuit rapid, Prințul Cerșetor s-a trezit că are o combinație mai bună de vânzare, către Tender. Atunci, a vrut să rupă contractul cu israelienii, care au zis bine, dar dă-ne banii înapoi! Decât să plătească banii înapoi, Prințului i s-a părut o idee mai bună să-i reclame la DNA pe toți partenerii săi de afaceri, adică pe israelieni, pe Truică și pe avocații firmei TZA, printre care și Robert Roșu. La DNA, bucurie mare (se pare că sunt și alte nume grele în dosar), s-au încins spiritele și s-a dat drumul la tot arsenalul de metode corespunzătoare, de la supraveghere ambientală și a telefoanelor, până la percheziții cu confiscarea tuturor actelor, computerelor și telefoanelor. În aceste condiții, nu le-a fost prea greu băieților de la DNA să priceapă întreagă combinație și să o explice judecătorilor de la Înalta Curte, pentru a obține condamnarea celor mai importanți dintre inculpați. Printre condamnați s-a regăsit și Robert Roșu, adică avocatul care s-a ocupat de administrarea actelor și de formalitățile juridice

Conform ciudatei legi actuale, decizia unui proces este urmată de o motivare a instanței, adică un alt document care explică hotărârea luată. Iar redactarea acestui document poate dura, conform legii, maximum 30 de zile. Adică, la pronunțare, inculpatul se duce la închisoare, începând din seara respectivă, întrucât judecătorul s-a decis și a bătut cu ciocănelul în masă. Atât. Abia după 30 de zile de dușuri reci și noi prieteni dobândiți, condamnatul ar trebui să afle motivele concrete pentru care judecătorul l-a trimis la pușcărie. Așadar, până la jumătatea lunii ianuarie, când toată suflarea avocățească ar trebui să citească motivarea instanței, în cazul Fermei Băneasa, exprimarea oricărei opinii juridice se pare că ar fi interzisă, dar nu prin lege. O altă mare problemă este faptul că judecătorii nu motivează aproape niciodată o decizie în termenul în care legea îi obliga să o motiveze, ci mult mai târziu, după multe luni de detenţie sau chiar după ani, timp în care condamnatul îşi execută pedeapsa. De multe ori aceste pedepse au fost sancţionate ca nelegale de CEDO, dar mult prea târziu pentru vreo reparaţie efectivă chiar formală.

Totuși, în fața unei evidente nedreptăți, mulți avocați s-au exprimat deja. Baroul, instituție veche și încă foarte comunistă în abordare, a emis un comunicat vag, folosind obișnuitul limbaj de lemn. Un protest public, foarte vizibil, al avocaților, a avut loc chiar pe treptele Curţii de Apel. Și mai multe detalii ale cazului au ieșit la iveală. Cel mai relevant, în opinia mea, este faptul că doi judecători, care pronunțaseră sentințe favorabile Prinţului, cu 10 ani în urmă, au mărturisit, anchetați fiind de DNA, că deciziile pronunțate de ei, la vremea respectivă, au fost decizii „greșite". Culmea, au avut și scuze. Unul s-a considerat prea bătrân, celălalt s-a considerat prea tânăr (adică neexperimentat), la momentul hotărârilor pe care le-au luat. Ca fapt divers, judecătorul care a greșit din cauza bătrâneții este unul dintre beneficiarii unei pensii speciale, de peste 30 de mii de lei pe lună, iar judecătorul care a greșit din cauza tinereții este acum promovat ca judecător la Curtea de Apel.

Așadar, nu trebuie să fim avocați ca să înțelegem că este de neconceput (şi se încalcă o gramadă de convenţii la care România este parte) să audiezi, ca martor, un judecător cu privire la o hotătărâre pe care a pronunţat-o în trecut. Tot de neconceput este și ca un judecător să zică da, am pronunţat o hotărâre ilegală. Asta pare, de fapt, să fie problema juridică fundamentală a cazului. Iar consecințele unei astfel de absurditați, ca un efect de fluture, ajung să ducă la încarcerarea avocaților care au administrat deciziile „greșite".

Sunt multe schimbări în societate, în ultima vreme. Este vizibilă apariția unui stil nou de profesionist, în majoritatea domeniilor, chiar și la politicieni, iar schimbarea asta pare că începe să se reflecte și la celelalte niveluri sociale. Avocații și magistrații nu fac excepție. Pe facebook, un veritabil curent #metoo pare să se fi lansat între absolvenții facultății de drept. Cu toții au povești incredibile în istoricul lor, cu toții reclamă abuzuri, ilegalități sau flagrante erori de procedură, cu care s-au confruntat. Conflictele judecători vs avocați, procurori vs avocați sau chiar judecători vs procurori sunt din ce în ce mai deschise și mai publice. În lipsa imboldului atât de așteptat din partea statului, justiția pare hotărâtă să se reformeze singură.

Personal, cred că avocații nu ar trebui să răspundă pentru acțiunile clienților lor. La fel, cred că translatorii lui Ceaușescu, Gaddafi sau Yasser Arafat nu ar trebui să fie condamnați, deși, prin rolul lor, au facilitat comerțul cu arme sau terorismul. Un ghid turistic nu ar trebui să fie considerat complice, dacă unul dintre membrii grupului său fură o acadea de pe o tarabă, în bazar, chiar dacă el s-a ocupat în detaliu de obținerea vizei pe pașaport pentru clientul cleptoman. La fel ca și în cazul preoților, încredințarea unui secret unui avocat nu ar trebui să-l expună pe acesta, în nici un fel. E clar că această situație ar trebui corectată, însă deocamdată nimeni nu știe cum.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp