Dragă Adina, am simțit o mică arsură în piept când mi-ai spus la finalul discuției noastre că cea mai mare dorință a ta este să nu te mai întorci în țară. Țara asta a ta te-a ars de vie, ți-a răpit prietenii, ți-a dat 9 bacterii în spital și apoi, neputinciosă, te-a trimis în Belgia să facă doctorii ăia ce-or ști cu tine. Ai tot dreptul să fii mânioasă. Faptul că țara asta dă lunar zeci de mii de euro pentru tratamentul tău în străinătate nu-i răscumpără greșeala pe care a făcut-o cu tine și cu prietenii tăi. Nu există bani să acopere suferințele prin care ați trecut. Nu există bani să-i aducă înapoi pe cei plecați.
Statul tocmai a anunțat că prelungește cu doi ani finanțarea programului de recuperare pentru supraviețuitorii din Colectiv. E o veste bună că Guvernul decontează tratamentul unor simpli cetățeni de-ai săi, fără pile și carnet de partid. Este însă o realitate tristă că același Guvern nu poate face asta pentru toți cetățenii săi, aflați în suferință.
Merg de câteva săptămâni dintr-un spital în altul și îți înțeleg furia și dorința de a fugi uneori cât mai departe de țara asta. Nu suntem numere sau bilete de trimitere, suntem oameni care vrem să fim tratați omenește. Sistemul acesta inuman, construit în decenii întregi, în folosul unei nomenclaturi rapace, se schimbă al naibii de greu. Deseori cedăm, abandonăm lupta și exclamăm resemnați „Asta-i România!” Adică nu se poate, aici nu se poate, ei sunt prea mulți, prea puternici și mai rezistenți ca infecțiile nosocomiale.
Ni se pare că nimic n-am învățat din tragedia de la Colectiv și că nimic nu s-a schimbat într-un an de zile. De altfel, acesta a și fost unul dintre mesajele celor care au venit duminică la marșul mut.
Eu cred că s-au schimbat multe.
În primul rând, am conștientizat că suntem bolnavi. Crezi că-i puțin lucru? După ani de amăgire și de încântare de sine, să-ți știi boala, să-i pui corect diagnosticul, ăsta e primul pas spre vindecare.
Probabil că nu ai văzut - intraseși în comă - desfășurarea de patriotism țanțoș și criminal din primele clipe de după incendiu. „Nu avem nevoie de nimic din străinătate, medicii noștri își fac cu brio datoria”, recitau rând pe rând autoritățile, în frunte cu ministrul Sănătății de atunci, Nicu Bănicioiu. Din ministeriatul lui datează și ultimele statistici triumfaliste despre modul în care pacientul român este tratat în patria noastră: 98 la sută dintre români declarau în fața asistentei care-i smulgea confesiunea că sunt foarte mulțumiți de serviciile medicale, doar 0,2 la sută recunoșteau că au dat șpagă în spital. Ne-am dat seama rapid că sistemul e putred: când colegii tăi au început să moară pe capete din cauza infecțiilor din spitale, tencuiala de pe obrazul gros al oficialităților a început să crape. De abia după o săptămână au declanșat mecanismul european de urgență la situații de catastrofă care v-a permis câtorva dintre voi să fiți transportați în străinătate. Cele 7 zile de ascuns gunoiul sub preș i-a costat viața pe mulți dintre tinerii de la Colectiv. Era doar începutul: au urmat noi diagnostice ale cancerului din sistem - dezinfectanți diluați, larve la Spitalul de Arși, mizerie, medicamente lipsă, barocamera de la Floreasca, destinată nu arșilor, ci tratamentelor de întinerire, corupție endemică.
Corupția ucide! au strigat zecile de mii de oameni tineri care au pus, de fapt, degetul pe rană, atunci când s-au pornit să inunde străzile marilor orașe. A fost strigătul de luptă al unei noi generații unite de o tragedie. O minoritate tăcută - care până atunci considera că patriotismul înseamnă să te duci la job, să-ți plătești taxele și să ai grijă de copii - a ieșit din amorțeală, decisă nu doar să recunoască boala crâncenă a României, ci să și lupte cu ea. Aceasta este o schimbare profundă.
„A trecut un an... nimic nu s-a schimbat”. Ba da, prieteni! Existați voi. Vă faceți auziți. Îi obligați să vă asculte și să vă bage în seamă. Îi hărțuiți și-i înnebuniți cu petițiile voastre (știu pe cineva care obligă toate primăriile, pe Legea 544, să spună cât au cheltuit cu iluminatul de sărbători), cu sesizările voastre, cu protestele voastre mute sau vocale, dar, mai ales, cu refuzul de a da șpagă, cu încăpățânarea de a vă face corect și meseria, și datoria de cetățean. Unii iau atitudine, demască abuzuri, își asumă riscuri. Imaginile cu larvele colcăind pe bolnavi la Spitalul de Arși au fost făcute publice de un medic, Camelia Roiu. E puțin lucru?
Sigur, nu e ușor să fiți insultați seară de seară la televizor (vi se spune condescendent și la mișto „tefelei”, tineri frumoși și liberi, partidul Facebook și - vai, insulta maximă! - corporatiști sau public comercial), dar timpul e de partea voastră. Nu sunteți numere, sunteți parte a unei generații coerente care vrea altă Românie. Marșul vostru tăcut le urlă în ureche.
De unde știu? De la RTV, firește. Aseară, în timp ce familiile îndoliate își comemorau morții, am aflat de la postul deputatului Sebastian Ghiță, chiar din gura proprietarului, „adevărul”. Am înțeles în cele 5 minute cât m-am uitat ca prostul la sticla cu maimuțe a dlui Ghiță, că „oculta mondială” și Soros au pregătit „momentul Colectiv” ca să-l dea jos pe Ponta și să pună „guvernul tehnocrat”; că „grupuri anarhiste” înarmate cu „cockteiluri Molotov” se pregăteau să atace Primăria sectorului 4, să-l scoată pe Piedone din ea, și apoi Guvernul, să-l termine pe Ponta; că Ponta, într-un gest de mare patriotism, înțelepciune și sacrificiu de sine, și-a dat demisia, ca să nu arunce țara în haosul pe care îl pregăteau anarhiștii „pregătiți în Ucraina”. Este strigătul de disperare al unui individ cu 4 dosare penale. Iar dl. Ponta, emblema statului arogant, discreționar și corupt, a ajuns, de la alungarea din Palat și până în zilele noastre, la 2 dosare penale.
Vi se pare că nu s-a schimbat nimic? Imaginați-vă atunci că, în loc de discretul Dacian Cioloș, ar fi apărut aseară să se reculeagă la Colectiv Victor Ponta, Gabriel Oprea, Sebastian Ghiță și Nicu Bănicioiu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Numesc aceasta povestire "La tribunal, birjar! La tribunal!"
Vreau să vă povestesc în următoarele rânduri despre locația în care își desfășoară activitatea Instanța de Apel din cadrul Tribunalului Prahova – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, și despre conduita unor judecătoare în timpul dezbaterilor.
Locația. Bâjbâi de mai bine de șapte minute împreună cu martorul meu, amândoi cu aplicații GPS în mână, în căutarea Tribunalului Prahova, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal la care avem termen. Eram bine, pe Bld. Republicii nr. 15. Știam că suntem lângă Omnia (că doar am copilărit în Ploiești), acum deghizat în Winmarkt. Intrăm în magazinul Winmarkt și vedem tarabe, cofetărie, oameni la shopping. Ies cu martorul și mergem pe lângă magazin în dreapta, pe lângă Hotel Central. Vedem doi jandarmi, întrebăm și așa aflăm: La etajul 3 pe ușă aia! Era o ușă lăturalnică, secretă, invizibilă celui care nu știe ce și cum merg treburile-n zonă. Intrăm și începem să urcăm pe niște scări nepopulate, nespălate de luni de zile. Era un fel de ieșire de urgență. Și cum în România arta “țașnește” de unde nu te aștepți, pe unul dintre pereți între primul etaj și al doilea, era desenată cu culoarea roșie o broderie tradițională românească și lângă ea stătea scris “folclorul e oxigen pentru un popor astmatic”. Trag două poze și continui să urc. Între etajul doi și etajul trei, pe un alt perete era desenat un copac verde, care avea o inimă roșie în loc de rădăcină. Lângă desen stătea scris “Nu mai tăia copacii, coaie, respirăm același aer!”. Am salutat inițiativa, care mai scoatea din monoton, măcar între etaje, scara jegoasă pe care o urcam cu martorul meu (care gâfâia mai tare ca mine). Evident, nu are sens să ne punem problema modului în care ar fi urcat scara un om bătrân în căutare de dreptate…
În fine, ajungem la etajul trei. Etajul “alocat” justiției. Două săli de judecată pe un etaj întreg. Două uși înghesuite una lângă alta într-un colț. Lângă ușă era o lista. 87 de dosare. Eu, la numărul 76. Era clar unde urma să îmi petrec ziua. Mă plimb în continuare cu privirea. În mijlocul sălii e o femeie și un aparat Xerox. În rest, oameni în robă, oameni fără robă, o masă scorojită de vreme și un scaun – capcană (cu trei picioare). Îmi iau inima-n dinți, deschid ușa și-l împing pe martor înainte. Văd că e safe și întru și eu. O sală mare în sensul de lungă, plină cu oameni luminați de lumina rece de neon instituțional. Nu e aer pentru că nu e niciun geam. Remarc cele două judecătoare care stăteau la o masă de nuntă, pe o scenă. În spatele lor, drapelul României făcut sul, drapelul Uniunii Europene atârnând frumos în jos. După cinci minute de stat în sală, încep să înțeleg textul care însoțea primul desen dintre etaje: mă ia căscatul, mă încearcă o durere în vârful capului și respir din ce în ce mai greu din cauza lipsei de oxigen. Aș fi adormit sprijinit de peretele din rigips, dacă nu scârțâia ușa care era deschisă și închisă în continuu. Grefiera se ridica în picioare dintre malderul de dosare groase care o înconjurau (adică alea 87), si striga următorul caz. Era o blondină cu breton a la Udrea, zveltă și cu înfățișare de om cu care nu prea se poate glumi.
Am ieșit afară la o cafea și m-am întors pe intrarea principală. Într-adevăr, parterul arăta că o piață cu tarabe: o vitrină cu telefoane la vânzare, accesorii de telefoane, baterii, cartele și în care se vindeau și covrigi; lângă asta era o cofetărie; lângă cofetărie era un magazin cu gablonțuri ieftine și lângă, era un magazin de ziare în care se vindeau și țigări și puteai să pui și bilete la Loto. Urcăm spre instanță pe scara rulantă. La etajul unu, manechine în chiloți și sutiene mă înghesuiau de peste tot. La etajul doi erau piese de mobilier. Înspre etajul “justiției” culorile, forfota, dispăreau iar scara rulantă nu mai funcționa…
Conduita. Am remarcat că cele două judecătoare, vorbeau foarte des între ele, aplecându-se una către cealaltă, acoperindu-și gura cu palma (că-n filmele cu mafioți), în timp ce avocați, consilieri juridici sau alți oamenii în căutare de dreptate se exprimau după putere și știință. Iar când judecătoarele-și vorbeau, avocații, consilierii și ceilalți oameni tăceau subit. Și era greu pentru unii să-și reia ideea, ceea ce a făcut ca timpul să treacă greu, greu de tot. Judecătoarele deveneau din ce în ce mai autoritare, mai agitate, mai nerăbdătoare. Oamenii, deveneau din ce în ce mai temători, mai ezitanți, mai reticenți. Probabil că în contextul acestei presiuni, mulți dintre cei din sala de judecată, care și-au pus nădejdea în calmul și claritatea minții celor două judecătoare, pentru a găsi în sfârșit dreptatea, sau pentru a face păși înainte înspre acest suprem țel, ar fi preferat să nu fi accesat justiția acum niște ani sau niște luni. Eu unul, așa m-am gândit. Mi-a venit rândul, la două ore după prânz. În timp ce vorbeam, deși nici eu nu mai aveam chef, judecătoarele vorbeau una cu alta. Mă gândeam în mintea mea că își spun: “Fată ce bine arată ăsta!” sau “Fată ăsta mă plictisește maxim!” sau “Hai să rămânem mai repede în pronunțare și să mergem jos la KFC, că nu mai pot de foame!”. Nu am fost convins câtă meserie știau cele două judecătoare, dar în orice caz, profesionalismul include conduita, respectul și cumpătarea. Și cum închei fraza, melancolic după amintirea realității din justiție, îmi vin în minte cuvintele lui Napoleon: “Devii omul uniformei tale!”
Oare cand o sa vedem ziaristi care au curajul sa puna intrebari care deranjeaza statul?
Pai dumneavoastra il laudati pe Ciolos ca a prelungit cu 2 ani decontarea cheltuielilor pentru supravietuitorii din Colectiv? Pai au nevoie doar de 2 ani?
Au murit oameni din vina STATULUI ROMAN! Au ramas mutilati pentru toata viata din vina statului. Fiecare dintre noi avem in familie cel putin un caz in care a murit cineva din vina statului roman. Dreptul la sanatate este stipulat in constitutie!
De ce nu aveti curajul sa-i spuneti in fata domnului Ciolos aceste lucruri?
Tot dumneavoastra il sfatuiati sa-i dea afara pe cei incopententi.A facut ceva? Nu, pentru ca deranja prea multa lume! Despre ce vorbim atunci?
Presedintele spunea de curand, pe buna dreptate, ca s-ar fi asteptat sa se cunoasca DUPA UN AN vinovatii (medici, administratie, politicieni). Nu se cunosc.
Sprijinul primit de victime putea fi mai bine cumpanit si lipsit de eterne scandaluri/erori.
Media putea sa exprime mai multa compasiune, sa se straduiasca sa inspire empatia concetatenilor.