Adina Apostol, în această primavară, purtând o mască ce îi proteja fața de microbi și de temperaturile scăzute
„Știi că mă gândeam că o să mor acolo? Și nu mi-a fost frică: știam că o să mor, mă așteptam să mor, i-am spus și prietenei mele că o să murim. Dar m-am gândit la părinții mei, la cât or să sufere ei. Și ăsta a fost singurul regret. Că o să pățesc ceva acolo, mai rău decât am pățit, și ei or să sufere imens”.
Adina Apostol vorbește despre lupta pentru supraviețuire pe care a dus-o în noaptea incendiului de la Colectiv și în lunile care au urmat. Este unul din oamenii care au ajuns să cunoască adevărata măsură a timpului: prietenii ei care au plecat cu o secundă mai devreme spre ieșire au scăpat neatinși. Prietenii ei aflați cu o secundă în urmă sunt morți.
Între cele două s-a aflat secunda de neșansă și șansă în care s-a născut noua viață pe care Adina, ca și ceilalți răniți de la Colectiv, sunt nevoiți să învețe să o trăiască.
A fost arsă pe 50% din suprafața corpului, inclusiv pe față, pe mâini și pe cap - unde a avut arsuri ale căilor aeriene superioare, a stat aproape o lună în comă, a luat nouă bacterii din spital și a făcut nenumărate operații. „Două erau rezistente la antibiotice, medicii belgieni nu mai văzuseră așa ceva”, spune Adina. De un an, locuiește la Bruxelles unde face zilnic trei ore de kinetoterapie pentru a-și putea îndoi degetele de la mâini. Iar în fiecare zi se gândește la cei care au murit în Colectiv. „Nu există nicio oră într-o zi în care să nu mă gândesc la prietenii mei care au murit în Colectiv și la ce s-a întâmplat acolo”.
Bacteriile pe care Adina Apostol le-a luat din spital
În noaptea aceea, a ajuns la Colectiv împreună cu o prietenă, cu vreo 20 de minute înainte ca trupa Goodbye to Gravity să urce pe scenă. L-a văzut imediat pe amicul ei Claudiu Petre. „Era omul care îmi ridica mereu moralul și avea grijă de mine. Anul trecut am fost peste tot împreună, la festivaluri, la concerte, am fost la Padina, am fost la Blaj, am fost în Ungaria, la Sziget. Eram obișnuită să îl văd acolo în față, în photo pit, făcând poze la trupe.” „Ce faci, pisi?”, i-a zis el. „Uite, am venit și eu să îi văd pe ăștia, sunt foarte mișto!” „Sunt supertari”, i-a răspuns Claudiu și s-a dus să își caute un prieten. Zilele trecute, pe când se afla în Belgia, a sunat-o mama lui Claudiu să o cheme la parastasul de un an al fiului ei.
„Am văzut cum mi se topea pielea de pe mâini”
Adina s-a întâlnit apoi în club cu un alt amic, Cezar, care s-a dus apoi până în backstage și a rugat-o să-i țină și lui berea. Și imediat după ce a plecat el, a luat foc stâlpul. „Eu am luat berile și m-am îndreptat spre ieșire că am zis că o să stingă cineva flăcărica aia de cinci centimetri. M-am dus să o iau pe prietena mea și apoi a început lupta de supraviețuire în containerul ăla. Am apucat să fac un pas și am rămas acolo. Erau o mulțime de oameni în container deja blocați, căzuți pe jos. Din spate erau alte 200-300 de oameni care împingeau. A început să se simtă căldura aia infernală”. A căzut cu mâinile întinse și la un moment dat un băiat le-a strigat să se lase jos. „N-am să-i uit niciodată vocea. L-am văzut ulterior la televizor, a fost scafandru și era pregătit pentru astfel de situații. Datorită lui mi-am salvat cât de cât mâinile, fața. Am încercat să mă las în jos. A venit flacăra aia mare și am văzut cum mi se topea pielea pe mâini. Înainte de asta avusesem cele două sticle de bere în mână și am vrut să mi le torn în cap ca, dacă mor, să mă recunoască părinții la morgă. Și n-am putut și le-am scăpat pe jos. Sper că nu s-a tăiat nimeni în ele, sper că nimeni nu a avut de suferit”.
„Când intru acum într-un loc mă uit după extinctoare, după ieșiri de urgență”
În vară, a fost pe terasa unui club din București unde barul este amenajat în niște containere. Când le-a văzut, a făcut un atac de panică. În urmă cu câteva săptămâni a fost la un concert la Bruxelles. „O oră și jumătate am stat numai în ușa clubului ca, dacă se întâmplă ceva, să pot ieși. Când intru acum într-un loc mă uit după extinctoare, după ieșiri de urgență. Acolo sunt extinctoare peste tot”, spune Adina. Suntem la o cafenea în mall, iar în preajmă nu este este niciun extinctor. „Și uite câte prize”, observă ea. „Nu s-au schimbat prea mult lucrurile după Colectiv. De asta și vorbesc cu presa. Directorul Spitalului Militar „Regina Astrid” din Bruxelles ne zice mereu că noi trebuie să fim ambasadorii arșilor în România. Să spunem tuturor că cea mai importantă este prevenția”, povestește Adina.
A ieșit de la Colectiv cu ajutorul unui băiat care a tras-o afară din container și a dus-o la o salvare. Ține minte că a urcat în Salvare pe picioarele ei. Apoi a leșinat de durere și nici n-a știut că a fost dusă mai întâi la Floreasca, unde nu mai erau locuri și trimisă apoi la Elias. Când s-a trezit, a văzut neoane și a întrebat-o pe o asistentă unde este geanta. Telefonul îi suna. Era un prieten, Gabi, care văzuse la televizor ce s-a întâmplat. „Am rugat-o să îi transmită să nu le spună părinților mei unde sunt. Nu am vrut să îi sperii. N-am vrut să le sune telefonul noaptea și să afle că sunt în spital”.
Foto: Adina, astăzi
Apoi? A leșinat și s-a trezit, aproape o lună mai târziu, în Belgia. În timpul în care a fost în comă s-au întâmplat multe. A fost intubată, i-a fost scos apoi tubul, apoi tubul n-a mai intrat la loc și i-a fost făcută o traheostomie care era să o lase fără voce,
De la început, starea ei a fost foarte gravă. Dar pe 6 noiembrie, când o echipă de medici belgieni a ajuns la Elias, s-a întâmplat ceva: era stabilă și transportabilă. Așa că, o zi mai târziu, ajungea la Bruxelles cu un avion. „7 noiembrie e ziua în care mi-am născut a doua oară”, spune Adina Apostol. Pe 29 februarie a fost externată din spital, dar a rămas în Belgia să facă kinetoterapie.
În mai, termina cursa de 10 kilometri a unui maraton din București. Și, pe profilul ei de Facebook, lângă albumul cu poze de la maratonul din 2015, a apărut un altul: maratonul din 2016.
Cum a rezistat? Cu tratament de bună calitate: 50.000 a costat perioada în care a fost în comă la Terapie Intensivă în Belgia, 46 de euro costă acum fiecare oră de kinetoterapie. Tratamentele sunt decontate, deocamadată, de Ministerul Sănătății. „În București nu sunt sufiecienți kinoterapeuți pentru toți arșii”. Mai mult decât orice, au încurajat-o prietenii care intrau în legătură cu ea pe internet. „Înainte, eram un om activ. Nu stăteam niciodată, mergeam la serviciu, în weekend făceam voluntariat la Ajungem Mari. Acum ies să îmi fac tratamentul și mă întorc acasă”.
Visează că într-o zi, când mâinile i se vor vindeca, va deveni kinetoterapeut pentru a-i ajuta pe cei în suferință, asemeni ei. Nu vrea să îi critice pe medicii români care au intervenit în cazul său: din punctul ei de vedere, au făcut eforturi supraomenești care nu pot fi răsplătite. „Din punctul meu de vedere, au făcut tot ce au putut cu resursele pe care le-au avut”, spune Adina Apostol.
Un buletin de analize din spitalul din Belgia arată că în spital a fost infectată cu nouă bacterii. În plus, grefele de piele implantate pe spate în România nu s-au prins. „Au trebuit să îmi ia altele, nici nu se vindecase zona donatoare de pe picioare. Au trebuit să îmi dea cu un spray, să se vindece mai repede”.
De la pastile antidurere la pastile antidepresive
Ca să se mențină pe linia de plutire, încearcă să facă ceea ce prietenul ei, Claudiu, i-a spus de atâtea ori. „După cum vezi, se poate și mai rău. Mi-am dat seama că dacă am trăit, e un motiv. Nu pot să spun că m-am trezit și sunt ca o floricică. Medicii îmi dădeau pastile de când mă trezeam până adormeam. Îmi dădeau pastile antidepresive cu pumnul. Antidurere, antimâncărime, antiorice - cu pumnul. Pentru că era nevoie. Acum o lună-două am crezut că mi-a trecut, n-am mai luat pastile antidepresive și a observat kinetoterapeutul, a observat doctorița mea că nu sunt prea ok. Acum le iau din nou. Dar de o săptămână, de când mi-am dat seama că intrăm într-o săptămâna neagră, nu prea mai sunt ok”, spune Adina.
Încearcă să nu se vaite, să nu plângă, pentru a nu-i întrista pe cei din jur. „Nu vreau ca oamenii să creadă că dramatizez”, explică. Dacă îi vine să plângă se ascunde. „Văd că atunci când plâng, mama se schimbă la față. Nu vreau să se mai întâmple asta. Părinții mei au plâns destul pentru mine”, explică Adina de ce, după tot ce i s-a întâmplat, se ține tare.
Nu crede că societatea românească s-a schimbat prea mult după Colectiv, Și suferă că vinovații nu au plătit până acum. De la patronii clubului până la ISU. „Clubul era casa lor. Dacă moare cineva în casa ta ești responsabil. Pompierii știau că nu e sigur locul, se vedea cu ochiul liber. Nu mi se pare o scuză să spui că n-ai știut. Primăria. Cum îmi spui mie, care era să mor acolo că ai semnat ca primarul? Pe bune? Oricine semnează ceva este responsabil pentru ce a semnat”, se revoltă Adina Apostol. De aceea spune că România pe care a lăsat-o în urmă nu s-a schimbat. „În Belgia cât am stat în spital, a fost un exercițiu de incendiu, în care au scos pacienții afară. Există peste tot locuri de întâlnire marcate, în care să fii cât de cât în siguranță. La noi totul a rămas la fel”, spune Adina.
Pe 7 noiembrie, când se va întoarce în Belgia, împreună cu alți supraviețuitori de la Colectiv, medicilor și asistentelor din Belgia o mică petrecere-surpriză, în semn de mulțumire că le-au salvat viața. Într-un fel, atunci e ziua ei. „Pe 7 noiembrie m-am născut a doua oară”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu 60 de ani în urmă, pe vremea când venerabilul edecar își desăvârșea tehnicile de manipulare-dezinformare la școala KGB-ului moscovit, se implementase deja metoda scool after scool. Ei bine, lecțiile se țineau la mausoleul lui Lenin din Piața Roșie. Aici, tânărul învățăcel a aflat că moaștele celebrului înaintaș se păstrează într-o camera barică, sute de ani și că închinăciunea ateistă se face de la dreapta spre stânga și nu invers. Tot aici, în poziția în genunchi, i s-a repartizat din arhiva de cadre și consoarta. Revenit acasă și după alte decenii de perfecționare în culegerea de cerculețe pe pajiștile unde Ceașcă și Odioasa petreceau clipe de relaxare, viitoarea cucuvea s-a înfățișat la "revuluție", și-a căsăpit stăpânul, după care a cucerit inima românilor și s-a ales președinte cu 82%. Cultivând în ogorul politicii dâmbovițene sămânța ideologiei socialiste, nu, social-democrate, dă mai bine la bobor, același stângist, și-a creat o armată de ciraci gata să-i ducă mai departe învățătura găunoasă. Odată viitorul asigurat, s-a gândit și la anii senectuții și la modul de conservare a mădularelor sale, atunci când păcatele îl vor ajunge. Așa s-a născut ideea achiziționării, din banii aceluiași bobor, a unei camere barice amplasată în incinta spitalului de arși și nu în a celui de boli contagioase. Vajnicul discipol Bănicioiu a desăvârșit lucrarea cu nădejdea că aici, în mediu steril, se vor putea executa și moaștele idolului său, atunci când va trece în amintire și la lada de gunoi a istoriei. Ce n-a prevăzut bătrânul edecar e faptul că niște nenorocite de bacterii nozocomiale abia-l așteaptă, camera barică asigurându-le un mediu perfect de înmulțire și de spor la descompunere. Așa că românii pot să-și ia adio de la nădejdea că vor căpăta un nou rând de moaște la care să se închine.
După opinia mea, ar trebui plecat de la originea metastazei, mai exact, de la o infracţiune care intră la crimă cu premeditare.
La vremea respectivă, am urmărit toate datele furnizate despre tristul eveniment. Departe de a fi adeptul unor poveşti cu pajuri şi cu zmei, conjunctura respectivă a furnizat date clare despre o tentativă de deturnare a atenţiei publice de la abuzurile unui ticălos ajuns la vârful sistemului, din poziţia de ţucalar al Luceafărului Huilei.
Dacă era, cum ar fi trebuit să fie, o chestie cu doi-trei morţi şi câţiva răniţi, opinia publică ar fi rămas la părerea stimatei Ozana Barabancea despre nişte satanişti care-au primit ce meritau. Din exces de zel şi hei-rup muncitoresc, o chestie menită să fie o fumigenă care să acopere moartea poliţistului Gigină a devenit o tragedie.
O eventuală anchetă în direcţia respectivă a fost dusă în derizoriu, securiştii de leat nou aruncând mâţa moartă în ograda lui Iohannis, atenţia publică s-a mutat spre sistemul de sănătate, a căzut un guvern care, oricum, trebuia să cadă.
În esenţă, părerea mea este că, la fel ca în toată problematica României, avem de-a face cu un cancer care trebuie extirpat de la rădăcină.
Undeva, prin popotele patriei, băieţii cu ochi albaştri scormonesc, în continuare, în borcanul cu icre de Beluga şi trag băşini nostalgice: la urma urmei, e bine, când totul se termină cu bine.
De fapt, e vorba de un sistem de sanatate criminal si un strateg al României care n-a reuşit să pună în planul de luptă frizerul şi ibovnica la distanţe rezonabile.