Niște animale locuiesc într-un beci. Sunt imobilizate și nu pot privi decât în față, pe peretele opus intrării în beci. Sus, pe peretele din spate atârnă un bec slab. Între animale și bec e un paravan, în spatele cărora unii mută baloturi de porumb, trocuțe, mături, lopeți. Obiectele în cauză depășesc înălțimea paravanului, în așa fel încât umbrele lor sunt proiectate pe peretele pe care îl văd animalele. Pentru ele, umbrele ciuntite de pe perete sunt singura realitate și nu își prea pun problema că în afară de aceea ar mai putea exista ceva. Totuși, dacă și-ar întoarce capul, lucru anevoie din cale-afară, ar vedea o rază de lumină puternică venind dinspre intrarea beciului și s-ar îndrepta fără înconjur până la ușă unde, orbite, ar trebui să mai rabde un pic până când s-ar obișnui cu limpezimea și bogăția lumii care li se așterne privirii. Odată ieșite din beci, animalele nu mai intră niciodată de bună voie înapoi.
Da. Suntem niște animale de felul acesta și merităm cu asupra de măsură scârba beciului rămas gol. Dar, să nu se supere domnia-sa, nu am ieșit din recluziune de ieri, de azi, ci de vreo douăzeci și șapte de ani. Tot de atunci am fost pe rând „huligani”, „golani”, „elemente destabilizatoare”. Am mai fost „măi, animalule”, ba chiar și „vite adăpate”. Am mai fost „fasciști”, „legionari”, „vânzători de țară”. Famelici, după zile în șir de nemâncare ni se recomanda să mâncăm o friptură în sânge. Acum beciul ne zice „naziști”, iar alții mai grețoși ne numesc din înălțimea ironiei lor „tineri frumoși și liberi”. Cum ar trebui să răspundem acestor vorbe grele? Ce-ar trebui să facem noi, niște animale jignite?
Locuiesc în București din septembrie 1990. În afara mitingului-maraton din Piața Universității, la care părinții mei participau totuși weekend de weekend venind de la sute de kilometri distanță, nu am scăpat nici o manifestație anti. Am crescut cu spectacolul străzii și îl cunosc foarte bine. E un spectacol unic de inteligență, spontaneitate, sinceritate, bună-cuviință, umor, ironie și speranță. Nu e vorba de o mulțime informă, mânată de instinct gregar, ci de o rețea alcătuită din indivizi foarte mobili, care înlesnește o comunicare pe măsură de dinamică. Nimeni nu își pierde individualitatea în marea aceasta de oameni, ci fiecare devine mai disponibil la sclipirile de inteligență ale celuilalt, cu care consună în cele din urmă. Un spirit deopotrivă șăgalnic și curajos, moral și ludic, riguros și autoironic animă mulțimea. Același spirit, deși oamenii sunt alții. În covârșitoarea lor majoritate, protestatarii au fost atunci și sunt acum oameni foarte tineri (și chiar frumoși), cu o conștiință a libertății perfect validă, bine informați, care au înțeles importanța votului. Tineretul acesta a votat și votează, oricât li s-ar pune în cârcă păcatele întregii lor generații. Ei, elita nepervertită a națiunii, fatalmente puțini față de grosul poporului, nu trebuie confundați cu oameni de aceeași vârstă pasivi, needucați, neinformați. Ceea ce ar trebui să priceapă odată sistemul e că acesta este tipul de energie care trebuie folosit la modernizarea țării. E purul adevăr, care însă îi repugnă beciului.
Vicepreședintele partidului ALDE, umbră palidă a partidului ălora cu trocuța din beci, a lansat ieri pe o rețea de socializare un atac grobian la adresa protestatarilor din Piața Universității. Cunoscătorii nu se vor lăsa impresionați de vorbele abjecte ale omului. De când mă știu participant la mitinguri, îmi e foarte familiară realitatea provocatorilor, a căror misiune era să înverșuneze mulțimea și să o deturneze de la scopul ei pur. După ce au căzut de câteva ori în capcană, protestatarii de acum douăzeci și ceva de ani au început să se maturizeze și să procedeze discret și fără violență la evacuarea respectivelor fantoșe din mijlocul lor. Așa ar trebui procedat și cu acest domn despre care nu știu precis dacă are misiune să provoace sau dacă e atât de înverșunat pentru că a simțit, odată cu șefii domniei sale, cum i-a fugit puțin pământul de sub picioare după protestele de miercuri. Indiferent de motivația domniei-sale, ar trebui pur și simplu să nu-i dăm prea mare importanță. Mașina de murdărit a sistemului restaurat are instalate din fabricație și asemenea opțiuni de pe urma cărora se hrănește copios.
Mai surprinzător și mai trist e altceva. De altfel, momente ca acestea scot la iveală necurății de tot felul. Mai trist și mai surprinzător e să constați cum, pe aceeași rețea de socializare, intelectuali de mare calibru și profesioniști desăvârșiți, profesori universitari, excepționali pedagogi, foști consilieri prezidențiali și în cel mai bun sens al cuvântului eminențe cenușii ale celei mai înalte demnități în stat, distribuie texte la fel de imunde la adresa tinerilor care le-ar putea fi studenți. Tot din aceeași zonă de umbră sufletească ne încondeiază și lamura criticilor literari. Ce îi poate determina pe acești oameni să se poarte așa?
Dar nu-i totul trist pe lume. În avântul lui de înfierare a protestelor, Beciu o batjocorește gros și pe doamna Mungiu Pippidi, pe care o socotește de partea manifestanților. Pesemne că nu i-a spus nimeni domnului vicepreședinte că doamna Pippidi a fost la televizor, e drept, dar nu ca să-i laude pe oamenii din stradă, ci ca să zică că i-a adus cineva acolo în mod tainic și subversiv. Mai era puțin și ne spunea domnia sa că am fost plătiți cu dolari falși de la penețeu și peneleu. Cum de i-o fi scăpat asta domnului vicepreședinte? O fi avut televizorul cu sonorul pe zero. Mă mir, totuși, că scria pe burtieră ce înfiera doamna Pippidi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
dar cand il aud pe Genunche vorbind ca Becali...ma pufneste plansul, imi zic Fiul meu chiar nu are nicio sansa ? Vreau sa studieze in limba romana !
Această situație mă trimite cu gândul la Sisif, sau pe înțelesul tuturor (că lumea nu prea mai citește) la o roată dintr-o cușcă de hamsteri.
Sunt de acord că întotdeauna a existat o ”contradicție între generații”, dar totuși a mai existat și ceva progres. Să ne cantonăm doar în ”lupte intestine” nu duce la nimic bun. Părerea mea, decât să ”călcăm apa” patru ani, mai bine punem umărul, încercăm să nu ne mai ”pârâm” unul pe celălalt, să nu ne mai ”buzunărim” reciproc, ci dimpotrivă să urnim ”bolovanul”. Observăm apoi, cine ”a tras chiulul”, cine a mințit, ș.a., iar la vot ”formăm altă echipă”.
Dacă nu se oprește polemica - sau cum vreți să-i spune-ți, de genul ” ba pe-a măti !”, nu cred că în viitorul apropiat avansăm prin propriile puteri. Și nici nu o să ne fie mai bine.
P.S. Apropos, subiecte precum acesta nu se rezolvă decît prin participare la vot (în democrație), prin dezbateri (intr-o societate educată) ori prin revoluție
acolo s-au scandat sloganurile : “Ieri huligani, azi golani”, “Somnul ratiunii naste monstri”, “Astazi capitala, maine toata tara”, “Libertate te iubim, ori invingem, ori murim”, “Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa”, “Vom muri si vom fi liberi”. “Mai bine haimana, decat tradator, / Mai bine golan, decat dictator, / Mai bine huligan decat activist, / Mai bine mort decat comunist!” “Suntem golani! De 45 de ani!”, “Iliescu nu uita, tara nu-i mosia ta”. “Iliescu - Teoctist, / Comunist si Anticrist”, “PCR - FSN / Diferenta unde e?”, “FSN - agentura KGB”, “Iliescu esti ateu - Te va bate Dumnezeu”, “FSN, FSN, du-te in URSS”, “Timisoara - Bucuresti? Iliescu o patesti”, “Romani, ne credeti numai cand murim?”.
Reactia Puterii la ceea ce se intampla in Piata Universitatii este vehementa. Dupa ce ii catalogase pe manifestanti drept “golani”, Ion Iliescu recidiveaza prin alte expresii: presedintele interimar considera ca protestatarii “se adapa” (fiind niste animale, adica).
Atunci cand, la conferinta de presa, un ziarist ii comunica intentia manifestantilor de a bloca Piata Universitatii pana la alegeri, Ion Iliescu replica, printr-o alta blamare jignitoare: “Sa fiarba in sucul propriu cat ii va duce rabdarea”.
dar in fapt incepe organizarea "mineriadei din 13-15 iunie".
rezultatul final la acel moment : uciderea prin împuşcare a 4 oameni, rănirea prin împuşcare a 3, vătămare integrităţii fizice şi psihice a 1.269 de oameni şi privarea de libertate a alţi 1.242.
astazi, "Ion Iliescu şi Petre Roman, inculpaţi în Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990"
http://www.mediafax.ro/social/ion-iliescu-si-petre-roman-inculpati-in-dosarul-mineriadei-din-13-15-iunie-1990-primele-declaratii-ale-lui-petre-roman-si-gelu-voican-voiculescu-dupa-anuntul-procurorilor-16038473
Cu putin inaintea mineriadei, in revista22.ro sunt publicate inregistrarile pe banda din dimineata de 24 aprilie, cand Politia incercase pentru intaia data sa evacueze violent manifestantii din Piata Universitatii: termenii folositi sunt elocventi: “sa intre cu bastoanele in ei”, “sa intre cu forta in ei”, “despicati-i in patru”. La 13 iunie 1990, indicatiile aveau sa fie concretizate si mai apoi (in 14-15 iunie) surclasate de mineri.
In actiunile de maltratare, minerii au avut un fel de antrenori-mentori, proveniti fie din foste cadre ale Securitatii, fie din aparatul politienesc. Agresorii s-au manifestat si ca jefuitori, victimelor sustragandu-li-se bani, bijuterii, ceasuri, aparatura: acestea erau, apoi, negociate intr-un fel de troc intermineresc. Mentalul minerilor a functionat, in acest caz, dupa modelul asediatorilor care, odata orasele cucerite, treceau la jefuirea cetatilor, violarea femeilor, uciderea barbatilor, incendierea locuintelor etc. Nu trebuie uitata nici actiunea rasista a minerilor contra tiganilor bucuresteni, prin invadarea catorva cartiere din capitala, jefuirea unor familii si maltratarea membrilor acestora.
Organizatorii directi ai violentelor au fost Puterea (Ion Iliescu, FSN, Guvernul) si Serviciul Roman de Informatii, in care fusese deversata Directia a V-a a Securitatii. “Arta” provocarilor si manipularii, de catre fosta Securitate, a fost esentiala in violentele din iunie 1990.
Cat despre mineri, violentele comise la vedere li s-au datorat acestora in iunie 1990, dar a existat si o violenta comisa la adapost de ochii populatiei (in arest), actionata de politisti si de membrii fostei Securitati. Asa se face ca minerii din iunie 1990 au avut diferite identitati: mineri reali (mobilizati cu de-a sila de sindicate si directori de mine), mineri recent incadrati (majoritatea infractori reeducati la locurile de munca), falsi mineri (politisti deghizati in ortaci).
Acestora li s-au adaugat politistii-umbre si civilii (securisti) calauze. Aceasta este, deci, povestea Pietei Universitatii in 1990, pe care nadajduiesc ca am reamintit-o celor care au trait-o si relatat-o pe intelesul celor care fie au auzit cate ceva despre ea, fie afla acum pentru intaia oara care i-au fost continuturile morale si legitimitatea.
http://revista22.ro/445/fenomenul-piata-universitatii-1990.html
am considerat ca fara "aportul" celor care au "provocat" mineriadele astazi nu aveati demonstratii de strada in romania, merita sa fie amintiti, si eu le multumesc ca au existat.