Binele făcut pe ascuns e pe jumătate irosit. Oamenii au nevoie de exemple pozitive

Foto: Guliver Getty Images

Imaginează-ţi că tu şi cum cu mine locuim într-un sat de munte, cu brazi înalţi şi un râu frumos curgător. Duminica la prânz, când e vreme frumoasă, ne ducem cu alţi vecini la picnic pe malul apei. Copiii zburdă, iar adulţii mai povestesc una-alta.

Într-una dintre duminici, prin zumzăiala adunării străpung strigăte de copil îngrozit. Părinţii verifică rapid. Nici unul dintre pruncii lor nu e în pericol. Strigătele vin din râu, unde stă să se înece un copil necunoscut. Unul dintre vecini sare iute în apă şi salvează copilul. Până să ajungă cu el la mal, mai apare un copil. Sare alt vecin. Nu îl apucă bine, că apare alt copil. Apoi altul şi apoi altul, zeci de copii vin pe râu.

Majoritatea vecinilor care ştiu să înoate sunt deja în apă, se luptă pentru viaţă. Cei care nu ştiu să înoate nu mai prididesc cu liniştirea copiilor: îi strâng la piept, îi leagănă pe cei mici. 

Unii dintre vecini sunt aşa de afectaţi de tragedia care se întâmplă sub ochii lor, încât îşi întorc privirile: nu pot să suporte aşa ceva. Câtorva li se face rău şi trebuie să primească şi ei îngrijiri. Unii dintre vecini sunt revoltaţi: ‘Noi ne riscăm viaţa aici, dar nici măcar nu ştim cine sunt copiii ăştia. Nu sunt de-ai noştri. Şi în definitiv ce rost are? Sunt aşa de mulţi că oricum nu o să prididim’.

Unii dintre vecini, acţionează în cel mai discret mod posibil. Ei fac tot ce pot, dar ar prefera să nu ştie nimeni de faptele lor. Să ‘nu ştie stânga ce face dreapta’. Să nu sară în ochi. Să nu se facă vorbire şi caz de faptele lor bune.

Alţii, se plimbă pe malul apei în sus şi în jos şi de la o vreme dau semne că vor să plece. Cei din apă se uită disperaţi spre ei: ‘Staţi, unde mergeţi? Nu puteţi să plecaţi aşa! Avem nevoie de toate forţele!’. Ceilalţi răspund: ‘Nu plecăm. Dar noi vrem să mergem în susul râului, să vedem cine aruncă toţi copiii ăştia nevinovaţi în apă!’.

Am început să fac voluntariat de la 14 ani. La 21 de ani am devenit coordonator de voluntari şi după 300 de voluntari recrutaţi şi plasaţi am devenit formator pentru coordonatorii de voluntari în echipa Pro Vobis – Centrul Naţional de Voluntariat. Am activat dintotdeauna în domeniul social şi din toate experienţele mele am învăţat că aşa e şi în viaţă, precum în povestioara asta. Societatea e bine mersi exact până în momentul în care nu mai este. În acel moment, unii dintre noi sar în apă, ca să salveze ce e de salvat. Alţii zic că nu e treaba lor şi îşi văd de serviciu, de viaţă, de vacanţe. Alţii nu pot să sară în apă pentru că sunt mult prea sensibili. Alţii stau, analizează, se gândesc la cauze, par indiferenţi, dar apoi pornesc să rezolve problema, nu simptomele. Ei nu se aruncă în vâltoare, ci opresc vâltoarea.  

Ca o societate să funcţioneze e nevoie de toate aceste roluri. E nevoie de salvatori care să salveze ACUM acea viaţă care e în pericol. E nevoie de cei care se gândesc la cauze, pentru că altfel nu ar fi progres social. E nevoie chiar şi de cei indiferenţi, pentru că în timpul în care nu participă la cauza care ne-a emoţionat pe noi, poate fac altceva care e la fel de important. E nevoie de cei simţitori, chiar dacă în povestioara noastră ei sunt cei mai puţin utili, pentru că emoţia lor e un semnal pentru noi toţi că societatea e în pericol. Am un dubiu doar în legătură cu săritorii care vor să facă totul în mod foarte discret.

Aşa cum arătam în alt articol, este o diferenţă între empatie şi compasiune. ‘Compassion’ în limba engleză şi din păcate nu ştiu dacă termenul ‘compasiune’ este echivalentul perfect. Dar daţi-mi voie să îl folosesc oricum. Empatia ştim ce e. E atunci când înţelegi aşa de bine prin ce trece celălalt, ca şi cum ai fi tu însuţi. Vezi pe cineva că suferă şi îi înţelegi aşa de bine durerea, ca şi când ai fi in locul lui. Compasiunea e empatie plus două lucruri importante. Unu: dorinţa de a face ceva pentru a ajuta persoana care suferă. Şi doi: abilitatea de a face acel ceva. Cu o formulă matematică: compasiune egal empatie plus a vrea să faci şi a ştii ce să faci.

Daniel Gilbert e unul dintre cei mai renumiţi cercetători în domeniul compasiunii. El a identificat şi descris cu rigoare ştiinţifică abilităţile specifice ale compasiunii şi a arătat că ea se se învaţă prin observarea modelelor din societate. 

Salvatorii discreţi, deşi aduc servicii foarte importante, văduvesc societatea de un lucru care poate e chiar mai important decât actul de ajutor: puterea exemplului lor. Am întâlnit foarte mulţi salvatori discreţi. Oameni de o generozitate ieşită din comun, care fac lucruri incredibile: construiesc case pentru oameni nevoiaşi, ţin copii sărmani în şcoală, iau copii de pe stradă în casele lor, ajută la teme copiii vecinilor care nu pot să facă asta, donează sume de bani care îţi taie respiraţia, pleacă în Irak sau în Siria ca să ajute oamenii de acolo. De fiecare dată îmi pare rău că ei nu vorbesc despre ceea ce fac, pentru a-i inspira şi pe alţii. Se pare că empatia e înnăscută. Dar cum ziceam, compasiunea se învaţă.

Vă rog: dacă vă doriţi o societate mai bună, asumaţi-vă faptele bune pe care le faceţi! Vorbiţi despre binele pe care îl faceţi. Nu ţineţi lumina voastră sub oboroc, pentru că în lipsa ei ne podideşte întunericul. În lupta dintre bine şi rău, răul nu va ezita să îmbrace hainele binelui. Binele făcut pe ascuns e un bine bun pentru cine îl primeşte, dar unul pe jumătate irosit pentru societatea în ansamblul său. Oamenii au nevoie de exemple pozitive. Fiţi generoşi până la capăt şi oferiţi celor din jur oportunitatea de a învăţa de la voi.

(Mulţumesc Academiei Mămicilor din Timişoara pentru invitaţia la Gala Aniversară, care mi-a prilejuit reflecţiile cuprinse în acest articol! Aţi împlinit patru ani şi aţi făcut lucruri minunate până acum. Continuaţi tot aşa şi ajutaţi la răspândirea binelui!). 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp