Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
Incapacitatea noastră de a ne despărți de partea cea mai întunecată a trecutului comun ne-a oferit trista șansă de a fi trăit în ultimii treizeci de ani alături de oameni care pot fi considerați drept produsele cele mai reușite (și nereușite în același timp) ale ultimului deceniu al comunismului. Reușite și nereușite, întrucât epoca s-a întruchipat desăvârșit în personaje sinistre: reușita epocii este de fapt eșecul nostru, al tuturor.
Îmi vin astfel de gânduri de fiecare dată când îl ascult vorbind și îl văd scriind pe Tudorel Toader. Omul acesta a reușit să producă în juru-i o fascinație cum rareori am putut întâlni: fascinația pe care ți-o produce revelația faptului că el poate gândi și acționa dincolo de orice s-ar fi putut gândi și acționa cu capacitățile unui om obișnuit. Fascinația unui narcisism pe care nu l-am văzut la niciun om politic în anii aceștia chinuiți și confuzi.
E foarte riscant să faci într-un text voit rațional și argumentat istorii contrafactuale sau să-ți imaginezi ce ar fi devenit TT dacă deceniul negru al anilor 80 ar fi continuat într-o prelungire indefinită a comunismului intrat deja în putrefacție. Dar m-aș hazarda totuși să spun că un narcisist atât de preocupat de propria-i reușită, de propria-i imagine și de propria-i putere ar fi avut o carieră de succes în orice lume posibilă. În orice lume putredă, desigur.
Pentru că TT nu are nicio credință, nu are nicio ideologie, nicio valoare călăuzitoare. Cu o singură excepție: el însuși. TT își este propria credință și este singura valoare în care a crezut vreodată. De când a deprins gustul puterii, nu a încetat să urce în ierarhii, savurând cu maximă satisfacție slugărnicia cu care a fost înconjurat în această ascensiune.
Să dăm filmul înapoi începând cu ziua de ieri: profesioniștii și oamenii onești din sistemul juridic sunt scandalizați de mascarada pe care a reușit să o pună în scenă în presupusul joc de audiere a candidaților pentru funcția de procuror general. TT a reușit performanța extraordinară de a elimina fără niciun motiv nu doar toți candidații, ci și pe oricine care i-ar putea fi alături într-o comisie de evaluare. TT nu are egali, nu are colegi, nu are parteneri. A reușit să siluiască legi și proceduri în așa fel încât să fie singurul care evaluează și decide. Tot așa cum a fost capabil să violeze un întreg sistem de drept pentru a fi singurul care evaluează, care numește și care propune. În lumea lui TT nu există valoare, nu există competență, nu există criterii de evaluare. În lumea lui TT există el și restul amorf al lumii, necesarmente la picioarele lui.
În lumea lui TT nu există nici autoevaluare: omul nu are vreun reper al propriei valori sau al lipsei de valoare. El nu este relativ, ci absolut, fără comparație. În lumea lui nu există reguli decât dacă sunt făcute de el; până și rețelele sociale sunt puse să funcționeze după regulile lui, silindu-le (vorba vine...) să-i șteargă mesajele după o perioadă de el stabilită. Puterea lui fantasmată vine din caracterul discreționar și aleatoriu al alegerilor sale. Discreționar, pentru că el este singurul care știe și care trebuie să aleagă. Aleatoriu, pentru că este complet indiferent pe cine numește sau destituie. Iluzia puterii absolute nu vine din grija obsesională de a numi oamenii potriviți în locurile potrivite, ci din convingerea intimă că poți numi pe oricine în orice post cu aceeași ușurință cu care poți da jos pe oricine de oriunde. Nu există totuși nimic personal în legătura cu acești oameni numiți sau destituiți, ei sunt simpli pioni sacrificați pentru gloria Unicului.
Mergând mai mult înspre trecut, tot începând de ieri, putem vedea cum a umilit și călcat în picioare fără nici cea mai mică ezitare pe oricine a îndrăznit să-i conteste unicitatea. Toate războaiele lui sunt strict personale și ele trebuie câștigate neapărat în fața lumii, la televizor și în spațiul virtual, care e tot un fel de televizor în oglinda căruia se reflectă de fiecare dată măreția Lui. Toate luptele se duc simulând până aproape de perfecțiune obiectivitatea, legalitatea, corectitudinea, dar neezitând să încalce orice reguli și orice legi pentru binele-i personal.
Ce învățăminte putem noi să tragem din această tristă poveste a istoriei recente, încercând să nu punem etichete, să nu comentăm cu poze deformate sau cu stâlcirea numelui?
Că între lupta pentru putere personală din comunism și cea din postcomunism diferența este doar de ordine, de succesiune strict temporală și nicidecum de calitate. Aceiași oameni, cu aceleași arme, aceiași învingători, aceiași învinși.
Că în necruțătoarea luptă pentru putere nu e niciodată loc de sentimente, nici de morală. În lumea lui TT, lume dominantă azi, oamenii nu sunt apropiați sau depărtați, buni sau răi, drepți sau necinstiți, ci doar puternici sau slabi, dominatori sau dominați.
Apoi, că fiecare putere personală se clădește pe o mulțime de cedări și neputințe personale, de aranjamente și compromisuri. Probabil că până și un carierist ca TT, un artist al simulării și înșelătoriei, trebuie să fi fost mirat de ușurința cu care oameni de altfel respectabili, să zicem universitari, se așază cu adevărat, neprefăcut, la picioarele lui. Cum altfel să explicăm faptul că și în situația nemaivăzută (tot de el inventată, cu de la sine putere) a autosuspendării, nici măcar 10% din profesorii de la Universitatea din Iași nu au considerat că trebuie sau merită să protesteze împotriva mandatului politic dezastruos și rușinos al lui TT ca ministru al Justiției? Nu-i am în vedere anume aici pe colegii de la Iași, sunt convins că procentul ar fi fost același sau chiar mai mic în orice altă universitate românească al cărei rector ar fi făcut ce a făcut TT.
În sfârșit, mai putem învăța o lecție din glorioasa existență publică a inegalabilului TT. Puterea unui om sau a unui grup se întinde până la marginile suportabilității semenilor. Aceste margini, deși au fost depășite de multe ori în istorie, provocând tragedii și suferințe teribile, nu au putut fi încă fixate. Cu alte cuvinte, nu știm cât mai putem răbda, însă e sigur că putem îndura încă foarte mult(e). Cariera publică a lui TT este turnesolul capacității noastre, ca societate, de a ne negocia propria conștiință, consimțământul tacit la minciună, renunțarea la orice criterii de evaluare care să ne îngăduie să deosebim între oameni cinstiți și hoți, între oameni pregătiți și impostori, între oameni drepți și lichele.
Privind prestația publică a celui care tot pentru gloria sa eternă se semnează fără excepție profesor-universitar-doctor-rector-ministru-etc, putem să spunem despre comunismul însuși că a învins și a eșuat. A învins pentru că a produs tipuri umane capabile să supraviețuiască după moartea lui, mai mult, să reușească acolo unde epoca și ideologia au pierdut: în politică. Dar comunismul a eșuat diluându-se într-un spectacol grotesc în care tipurile sale umane devin personaje caraghioase în piese prost regizate. Căci măreția lui TT există doar pentru că el însuși și-a pierdut definitiv simțul ridicolului. Iar ridicolul și derizoriul care îi rod postamentul statuii îl vor face să se prăbușească dizgrațios și să dispară cuprins de spaima cea mai mare care-l poate bântui: uitarea. Iar noi rămânem cu rușinea (sau cu uitarea rușinii) că i-am fost contemporani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Totusi eu as zice ca nu ar fi bine sa uitam. Acest individ si altii de teapa lui ar trebui repudiati de societatea romaneasca. Ar trebui sa se constituie intr-un exemplu negativ suprem, de pus in manuale pentru a putea fi evitat pe viitor, indiferent din ce parte a esicherului politic ar sustine ca e.
E trist si lipsit de spirit tot aceasta razboi de gherila dintre institutiile statului pornita de la un deraiat politic ... si ajuns in Bucuresti ca domnul Goe ... Don Dragnetti.