Bob Dylan de la A la Z (și N de la Nobel)

A. Admiratori

Admiratorii lui Bob Dylan sunt speciali. David Kinney a scris o carte palpitantă pe tema hoardelor de fani obsedaţi de Dylan: The Dylanologists: Adventures in the Land of Bob (2014). Unii dintre ei au mers până la a-şi dedica întreaga viaţă acestei obsesii, căutând cifruri cabalistice în versurile lui Dylan sau scurmând în pubelele de gunoi din faţa casei lui în căutarea unor fărâme din marele secret.

Într-un interviu din Rolling Stones, Dylan le adresa acestor fani nebuni următoarele vorbe: „Why is it when people talk about me they have to go crazy? What the fuck is the matter with them?… May the Lord have mercy on them. They are lost souls”.

B. Bootlegs

Bootleg-urile (=înregistrări pirat) lui Bob Dylan au fost multă vreme o monedă ocultă, accesibile inițiaților pe canale subterane – asta în cazul în care n-au fost scoase pe piață fără probleme în țările care nu respectau copyrightul. De la un moment dat, adică din 1991, când apar cele trei volume din The Bootleg Series Volumes 1–3 (Rare & Unreleased) 1961–1991, Bob Dylan începe să le editeze el însuși. Până în prezent au apărut douăsprezece volume, cel mai recent, The Cutting Edge 1965–1966, numărând în varianta Collector's Edition nu mai puțin de 18 CD-uri.

De ce sunt atât de relevante aceste înregistrări (unele în condiții precare)?

În primul rând pentru că Bob Dylan nu cântă de două ori același cântec – mai bine zis, nu-l cântă în același fel. Cine merge la un concert Dylan având în minte „Blowing in the wind” în varianta de pe album nu-l va recunoaște live. La concertul din 2010 am văzut-o pe fața folkiștilor care zdrăngăniseră toată viața la chitare pe culoarul deschis de Dylan în anii ‘60 (uneori chiar pe cântecele lui): oamenii nu înțelegeau nimic din recompoziția bluesy pe care Dylan tocmai o performase parcă în bătaie de joc față de vechile linii pe care lumea venise să le asculte.

De aceea, live-urile lui pot fi complet ratate, dar pot și conține adevărate capodopere – irepetabile pentru că Dylan e primul care nu vrea să le repete. Doar bootleg-urile le conservă.

Însă nu doar live-urile sunt cufere îngropate care ascund comori. Adesea Dylan a înregistrat mai multe variante de album. Nu-i vorba doar de Self Portrait (1970), luat în râs de critici la vremea lui (Greil Marcus își începea cronica din Rolling Stone prin cuvintele „What is this shit?”), dar al cărui bootleg, lansat în 2013 a produs o revelație. Până și de legendarul Blood on the Tracks din 1975 se aude că are în basement o variantă mai puternică. Iar cântecul „Blind Willie McTell”, una dintre capodoperele lui Dylan, a fost pur și simplu lăsat afară de pe Infidels (1983), apărând abia pe Volumes 1–3 (Rare & Unreleased) din 1991!

Bob Dylan - „Pretty Saro”

C. Cinema

Bob Dylan a regizat un film în 1978, Renaldo and Clara, după ce în 1972 făcuse documentarul Eat the Document. Renaldo…, o combinație de ficțiune și documentar (poate cuvântul „autoficțiune” ar descrie-o cel mai bine) durează aproape 5 ore. Mulți consideră filmul indigest și incoerent.

Dylan a apărut ca actor și în câteva filme pe care nu le-a regizat: cel mai bun este Pat Garrett & Billy the Kid (1973), regizat de Sam Peckinpah; pe coloana lui apare „Knockin' on Heaven's Door”. Un flop (32 de puncte pe Metacritic) e Masked and Anonymous (2003), scris de Dylan în colaborare cu Larry Charles și traversat de numeroase staruri (de la Jeff Bridges, Bruce Dern, Ed Harris și Val Kilmer la Angela Bassett și Jessica Lange); Roger Ebert l-a descris drept „A vanity production beyond all reason. I am not sure, however, that the vanity is Dylan's. I don't have any idea what to think about him”.

D. Dylan Thomas

Dylan și-a luat numele după marele poet galez Dylan Thomas (1914–1953), mort în timpul unui turneu american de alcoolism. Era un poet care umplea stadioane citind poezii. Un poet care mișca masele.

E. Elvis

În 1997, tocmai ieșit dintr-o criză de pericardită care-i pusese viața în pericol, Bon Dylan declară: „I really thought I'd be seeing Elvis soon” („Chiar am crezut că o să-l văd în curând pe Elvis”). Un omagiu oarecum surprinzător din partea lui adus „Regelului” cu care s-ar zice că n-are multe în comun.

F. Femei

Cele mai cunoscute femei din viața lui Dylan sunt Suze Rotolo și Sara Dylan. Rotolo, iubita lui Dylan în prima parte a anilor ‘60, apare pe coperta albumului The Freewheelin’ Bob Dylan (1963) și și-a scris memoriile în A Freewheelin’ Time: A Memoir of Greenwich Village in the Sixties (2009), unde povestește, între altele, despre un avort traumatic și ilegal în New York-ul vremii.

Sara, cu care Dylan a fost căsătorit între 1965 și 1977, poate fi văzută în filmul Renaldo and Clara. Dylan i-a dedicat mai multe cântece, între care „Sad Eyed Lady of the Lowlands” și, desigur, „Sara”.

Mariajul cu cea de-a două nevastă, Carolyn Dennis, cu care a fost căsătorit între 1986 și 1992, a reușit să-l păstreze secret până în 2001. Carolyn Dennis fusese backing vocal în perioada post-1978, în care Dylan se convertise la un creștinism fundamentalist și o dăduse pe gospeluri. În Cronica vieţii mele (volumul 1, traducere de Dan-Silviu Boerescu, Editura Allfa, 2007; reeditată la Humanitas în 2015), Dylan o evocă în cuvinte discrete și tandre.

Pentru cei care vor să vadă fața mai puțin plăcută a lui Dylan de womanizer alienat în raport cu propria-i imagine pot citi cu folos Seeing the Real You at Last: Life and Love on the Road with Bob Dylan de Britta Lee Shain, scrisă de una dintre partenerele lui în anii '80.

                                       Bob Dylan - „Sad Eyed Lady of the Lowlands”

G. „Gotta serve somebody”

„Gotta Serve Somebody” apare pe albumul din 1979 Slow Train Coming, care marchează începutul perioadei în care Dylan, convertit la un creștinism fundamentalist, își aruncă muzica la gunoi și începe să compună și să cânte pe subiecte religioase. Slow Train Coming („Slow Train” e one of his best) a avut cronici bune, dar ce urmează – Saved (1980), Shot of Love (1981) – sunt cele mai proaste albume pe care le-a scos. La mare concurență cu alte albume din anii ‘80, perioada lui cea mai rătăcită: Empire Burlesque (1985), Knocked Out Loaded (1986) și Down in the Groove (1988). Două excepții în deșertul deceniului al nouălea (când și copertele discurilor sunt plate și neinspirate): Infidels (1983) și Oh Mercy (1989), ultimul o capodoperă.

H. Heroină

Dylan a fost dependent de heroină în anii ‘60. Sau nu. Aproape fiecare informație care-l privește pe Dylan e suspectă din principiu. De la început Dylan și-a confecționat o mitologie prin ale cărei contradicții și-a înnebunit biografii.

Ce e relativ sigur însă este că Dylan i-a învățat pe Beatleși să fumeze marijuana.

I. Incognito

În august 2009, un bărbat de 68 de ani a fost arestat într-o suburbie din New Jersey în timp ce se plimba prin ploaie cu două pelerine puse una peste alta. I-a spus ofițerului de poliție că se numește Bob Dylan. Ofiţerul de 24 de ani, fie că nu auzise până atunci de acest nume, fie că nu a crezut că e vorba de acel Bob Dylan (versiunile diferă), l-a însoţit până la hotel, unde, în fine, s-a convins că bărbatul spune adevărul.

Versiunea mea preferată a întâmplării e aceea în care ofițerul de poliție întreabă prin stație „Ați auzit de cineva numit Bob Dylan?” și i se răspunde prin hohote de râs.

J. „Judas!”

În 1965, Bob Dylan decide să calce în picioare legea nescrisă a purității folkului, vine la Newport Folk Festival cu instrumente electrice și este fluierat.

În 1966, în timpul turneului britanic, în timp ce cântă la Manchester în fața unui public care îl vrea pe vechiul Dylan, nu pe cel care se înconjoară de larmă electrică, cineva din sală îl strigă „Judas”. Acest apelativ a devenit cea mai faimoasă insultă din istoria muzicii ultimul secol. I s-au dedicat sute de pagini și de ipoteze. Scena poate fi văzută în documentarul lui Martin Scorsese No Direction Home: Bob Dylan (2005), urmată de reacția lui Dylan. Către sală: „I don't believe you, you're a liar”; apoi, întorcându-se către trupă: „Play it fucking loud!”

Scena de final din „No Direction Home”

K. Kafka pe malul mării

Un roman de Haruki Murakami. Nu l-am citit, dar titlul sugerează așteptarea. O foarte lungă așteptare ☺

L. Ladbrokes

Câștigarea Nobelului pentru literatură de Bob Dylan poate fi considerată și o așa-numită „self-fulfilling prophecy”, produsă de cota lui Dylan la case de pariuri precum Ladbrokes. Această cotă a crescut brusc în 2011. Scorurile oferite de Ladbrokes nu se bazează pe informații din interior, ci pe sumele plasate de pariori pe favoriții lor – iar cum fanii lui Dylan sunt legiune, numărul celor dispuși să parieze mânați doar de speranțe se poate dovedi suficient pentru a modifica balanța pronosticurilor; spus mai simplu, Bob a început să aibă șanse nu pentru că le-ar fi avut în mod real în rândul juriului, ci pentru că suficient de mulți oameni au crezut că le are, ceea ce a ajuns, până la urmă, să miște lucrurile și să se împlinească.

M. Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu a tradus o selecție de 100 lyrics ale lui Dylan în volumul Suflare în vânt (Humanitas, 2010). Cu rezultate inegale: „Autostrada 61” sau „Balada unui om subţire” au ieșit mult mai bine decât hituri ca „Vremurile sunt în schimbare”. Însă, pe ansamblu, e o traducere excelentă, urma memorabilă și fericită a întâlnirii între doi mari scriitori.

Înainte de asta, Cărtărescu îl amintise pe Dylan într-un poem („Lasă să fie”, în volumul Nimic):

„Dom’ Zimmerman, l-am văzut la Iowa City

în concert.

haios.

nu i-aș fi purtat pălăria

nici pentru o mie de lei

(de pomană, mamă soacră, de pomană…)

(cânta treaba aia cu asul de cupă)”

N. Nobel

Mulți au suferit și anul acesta că Valoarea nu e răsplătită, că Literatura e batjocorită din nou de comitetul Nobel. Din păcate pentru Valoare & Literatură (deși cred din toată inima că Dylan le slujește pe amândouă), Nobel n-a pomenit nimic în testament de ele. A zis doar ceva de „cea mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistică/ideală”. Ceea ce a fost interpretat de-a lungul timpului în mai multe feluri, toate însă legate de o anumită semnificație socială/umanistă a artei. Cui nu-i convine această setare din capul locului politică a Premiului Nobel pentru Literatură n-are decât să-și facă propriul premiu și să-l dea cuiva cât mai Valoros.

O. Oscar

Potrivit unui tweet al Academiei Suedeze, „Bob Dylan este primul laureat Nobel după George Bernhard Shaw care să fi primit și un Oscar”. Într-adevăr, în 2000 a câștigat un premiu al Academiei americane la categoria Cel mai bun cântec original cu „Things Have Changed” (pe coloana filmului Wonder Boys). Bob l-a îndrăgit atât de mult pe Oscar încât l-a introdus în scurta prezentare care-i precedă show-urile și umblă cu el în turnee; statueta stă pe scenă în timpul concertelor.

Citește continuarea pe Scena 9.

Articol de Mihai Iovănel 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp