Sari la continut

București, închis pentru renovare

Aflu că, prin lege, cluburi, teatre și cinematografe din centrul Bucureștiului trebuie să tragă de urgență obloanele. Incendiul din Colectiv, pare-se, a inflamat până și plăcile tectonice din Vrancea și astfel, brusc, gradul de risc seismic urcă precum cotele apelor Dunării sub ploile de primăvară. Pot să înțeleg rezonul acestei voinicii de „îngrășatul porcului”, deși suspectez că în spate se ascund nu puține calcule care, în caz de „doamne-ferește”, absolvă niște persoane de orice urmă de responsabilitate: ați văzut, s-a făcut tot ce era omenește posibil! Dar mă vizitează și o tristețe pentru că, în ultimii ani, Bucureștiul meu tindea să devină una dintre cele mai dinamice și exuberante capitale europene, mult mai seducător decât grandioasele metropole-muzeu cu complexul cărora am crescut cei mai mulți dintre noi. Bucureștiul începuse să semene cu o femeie urâtă care e obligată să compenseze lipsa unui fizic avantajos prin farmec, spontaneitate, imaginație și umor...

N-a fost dintotdeauna așa. Prin 1991 scriam un articol în care deplângeam leșinul inerțial al vieții de noapte într-o capitală, paradoxal, tocmai eliberată de pijamaua comunismului. Iată, într-un fragment, cum se manifesta revolta mea de atunci:

„E un întuneric și o tristețe în București de-ți vine să bagi două degete în priză pentru a regăsi sentimentul de discotecă. La restaurante, diseusa termină programul la opt. Bucătarul, la nouă. Barmanul, la nouă treizeci. Clientul vine la zece și nu-i mai rămâne decât să facă borderoul. Teatrele își încheie spectacolele la ora la care televiziunea le anunță. Cinematografele „dau stingerea” înaintea lui Dumnezeu: după ultima proiecție, afară e încă lumină. Barurile de noapte au program de seară. Nu e departe ziua când vor servi ciorbă de burtă la prânz. Viața noastră se organizează după orarul unei colonii de preșcolari”.

Ei bine, astăzi, contemplând recenta „răscoală” a bulinelor roșii împotriva unui oraș oricum zguduit zilnic de cutremure (urmăriți burtierele televiziunilor de știri: „Cutremur în Senat!” „Cutremur în Sănătate!” „Mărturia cutremurătoare a Oanei Zăvoranu...”), mă invadează brusc un puseu de nostalgie. Între Romană și Piața Rosetti tocmai s-au închis sau urmează să se închidă: cinematografele Patria, Scala, Studio și teatrele Nottara și Foarte Mic. După părerea mea, niciuna dintre aceste săli nu va fi salvată, căci clădirile aferente nu se vor consolida, din motive diverse și ușor de anticipat.

Am zeci, sute de amintiri care mă leagă de fiecare din aceste cinci „amante” (toate cu „defecte fizice”). Iată câte una pentru fiecare dintre ele, mergând de la sud spre nord:

TEATRUL FOARTE MIC. 1985: premieră. Primul meu spectacol ca regizor, cu primul meu public plătitor, cu primul afiș pe care-mi vedeam caligrafiat numele. În timp ce spectatorii se scurg în sală ocupându-și locurile, într-un spațiu dezafectat din podul clădirii teatrului, mă sărut interminabil cu o tânără actriță studentă (ce nu face parte din distribuție). Încăperea este ireală, circulară, cu ferestre înalte pe trei sferturi din circumferință, cu vedere spre centrul orașului. Bucureștiul este la picioarele mele. La propriu și la figurat.

Totul pare mai romantic decât prevede legea, drept care nu mai percep trecerea timpului și faptul că spectacolul a început de mai bine de cinci minute. În fine, îmi ajunge la ureche o părere de ilustrație muzicală și realizez că sunt pe cale să-mi ratez propria premieră! Mă scuz față de domnișoara și mă precipit în sală să mă asigur că totul decurge bine. Totul decurge perfect, dar realizez că am ratat-o pe „ea”.

Și „ratată” a rămas. În viață trebuie să știi să alegi. În acea seară, am ales prost.

În sfârșit, reacția: o voce hohotind de plâns, în românește: „E tare… E foarte tare… Vreau la România… Jos Iliescu!”

CINEMA SCALA. 1995, prima mea premieră cinematografică. Film de debut, „E Pericoloso Sporgersi”. Urmează ca, după proiecție, să apar pe scenă alături de echipă și de toți actorii. Mă rog, aproape toți; lipsește tânăra actriță din rolul principal, care nu-i româncă și nu trăiește în România dar care, pentru film, a învățat limba română mai mult decât i-ar fi cerut-o rolul. Mai mult, pe toată durata filmărilor a trăit incandescent, alături de noi toți, tribulațiile de pe scena politică românească și tensiunea alegerilor din 1992.

Dar producția nu are bani să-i asigure transportul de la Paris pentru seara premierei. Mă tot gândesc cum să fac s-o aduc, totuși, în fața publicului de acasă. Îmi vine o idee și închiriez pentru 24 de ore un aparat bizar, negru și greu, care se compune dintr-un corp principal, legat, printr-un fir, de o chestie pe care o pui la ureche. Ați ghicit, e vorba de un telefon mobil preistoric. În România acelui an, însă, era „the state of the art” în materie de comunicații. În seara dinaintea premierei, sun la Paris și am norocul să nu răspundă ea, ci soțul. Îl pun la curent cu planul meu și îi cer să se asigure că, în seara următoare, Natalie va fi acasă și va răspunde direct la apel, pe telefonul fix, fără să bănuiască ce urmează să i se întâmple.

După proiecția filmului, cu toată echipa aliniată pe scena de la Scala, urc și eu purtând pe umăr dihania portabilă. Asistasem ani de zile, din sală, la premierele altora, iată că acum venise și vremea mea. Se vedea frumos, de acolo de sus…

Explic spectatorilor ce am de gând să fac, cum îi vom oferi cu toții actriței o mare surpriză și, în timp ce formez numărul de Franța, mă rog la toți Dumnezeii ca legătura să funcționeze și ca vocea ei din receptor, amplificată de microfonul pe stativ de pe scenă, să fie inteligibilă. Alfel, finalul premierei mele ar fi devenit un fâs de proporții cosmice.

Sună. Răspunde. E ea. Îi vorbesc în franceză, o anunț că sunt la cinema Scala unde premiera tocmai a avut loc și că publicul din sală ține s-o aplaude.

Ropote! Plasez receptorul în gura microfonului de pe scenă și aștept. Spectatorii se potolesc și ei într-un târziu, curioși. În sfârșit, reacția: o voce hohotind de plâns, în românește:

„E tare… E foarte tare… Vreau la România… Jos Iliescu!”

A fost cea mai reușită dintre premierele mele.

CINEMA PATRIA. Am în jur de nouă ani. E sâmbătă seara, și taică-miu îmi face hatârul să mă ia în oraș, la un film. Mai mult, îmi dă voie să aleg: „Cei 1000 de ochi ai doctorului Mabuse” versus „Sunetul Muzicii”. Nu stau prea mult pe gânduri: „Mabuse” pare (din titlu) un film polițist palpitant, cu cafturi și crime, pe când celălalt se anunță un fel de „adormirea Maicii Domnului”. Mabuse să-i rămână numele! Dar, surpriză, după doar câteva minute, taică-miu se răzgândește și, din motive care-mi rămân până în ziua de azi obscure, decide că vom merge la siropul muzical. Îmi manifest revolta printr-o partidă de plâns cu ingrediente isterice. Păi nu-i cinstit, mă lăsase să aleg! Dictatorul rămâne însă inflexibil.

Pășind în holul de la Patria să vedem „Sunetul Muzicii” încă nu m-am oprit din plâns, ai zice că sunt târât la dentist! Dar la doar zece minute după generic, agonia se transformă în extaz… Pe cel mai mare ecran pe care-l văzusem vreodată ( se numea atunci „ecran panoramic” și depășea în dimensiuni ceea ce astăzi numim „ecran lat”), se desfășoară un spectacol grandios, în culori mirifice, care, chiar și fără „bătăi”, îmi făcea inima să bată mai tare decât bătuse vreodată „Sfântul” vreun negativ din serialul cu același nume (cine-și mai amintește…)

Am rămas marcat, și, chiar dacă mai târziu am realizat că fimul nu era vreo capodoperă a celei de-a 7-a arte sau măcar a genului, muzica lui Richard Rodgers mi-a rămas în memorie până în ziua de azi, iar acea seară a contribuit decisiv la formarea mea ca pasionat de „musical”.

TEATRUL NOTTARA. Pe 14 iunie 1990, urmează să am repetiție la spectacolul „Luv” de Murray Schisgal. Sunt pe punctul de a ieși din casă, când, sună telefonul. Unul dintre actorii din distribuție mă sfătuiește imperios să stau acasă, să nu ies pe străzi și, mai ales, să nu vin la repetiție. De ce? Pentru că „am vorbit în Piață”. Minerii fac deja legea în centrul Bucureștiului, iar cei din teatru pot vedea pe fereastră scene atroce.

Sursa foto: realitatea.net

Douăzeci de minute mai tâziu și eu sunt alături de ei. Ieșim cu toții în balconul de la primul etaj ce dă spre bulevard și urmărim împietriți spectacolul sinistru care, în zilele următoare avea să facă înconjurul lumii…

Cineva striga ceva, altcineva încerca s-o ia la goană și, în secunda doi, dispărea sub asaltul unei grămezi de trupuri cenușii ce părea un mușuroi de furnici gigantice. Regizori, actori, mașiniști, creatori de teatru prin definiție, devenisem cu toții, brusc, public. Un public siderat, amuțit, bulversat în complexele sale „conservatoare”. Dar mai era și un alt public, jos, pe trotuar, un public activ, revoluționar și participativ, care aprecia la justa lui valoare spectacolul din stradă și aplauda dezlănțuit, în picioare…

De atunci, ori de câte ori ajung într-o sală de teatru și văd spectatorii ridicându-se mecanic și bătând din palme sacadat, ca la Congresele PCR – legitimând prin respectul lor orice oroare artistică, îmi amintesc de scenele acelea de la Mineriadă și îmi spun în gând: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce aplaudă!”.

CINEMA STUDIO. 1980, sunt soldat în termen. Mai bine zis sunt „pacient în termen”, pentru că m-am aranjat să mă internez pentru un timp la Spitalul Militar Central, în ideea de a mai fenta un pic armata. Pe fișa mea medicală scrie că am o afecțiune ortopedică și că am nevoie de 30 de zile de spitalizare, plus 2 săptămâni concediu medical, după. Evident, n-am nici pe dracu’, am însă un medic care mă simpatizează.

Ba mai mult, sunt foarte „profi” la escaladatul zidului spitalului și dat iama în deplină libertate prin viața cultural-artistică a Bucureștiului. Am un rând de haine civile ascuns într-un dulap la laboratorul de analize, printre zeci de probe de urină. Și am acces oricând la dulap, cu complicitatea câtorva tinere laborante.

În acea zi de luni, primesc prin telefon, de la un prieten, un pont senzațional: la Cinema Studio, în cadrul proiecțiilor speciale pentru membrii Asociației Cineaștilor (aveau loc în fiecare luni, pe circuit închis), urma să se dea „Apocalypse Now”, mega-producția lui Coppola tocmai premiată la Cannes… Iată un eveniment pe care nu pot pentru ca să-mi permit ca să-l ratez…

Ajung pe Magheru; în fața cinematografului, puhoi de lume. Aflaseră, se pare, și alții. Dar cerberii de la intrare țin mulțimea la distanță și nu permit accesul decât membrilor ACIN. Eu însă, cu dârzenia indusă de către Armata R.S.R., sunt decis să înfrâng orice rezistență. Îl abordez pe unul dintre cerberi. Îi explic că sunt viitor student la facultatea de film, că tatăl meu e mebru ACIN cu acte în regulă iar eu sunt, la rândul meu, membru al Pactului de la Varșovia! – și în această calitate trebuie să văd acest film de război, în cadrul pregătirii mele pentru apărarea Patriei, în caz de invazie americană de tip Vietnam…

Omul mă privește ca pe un „dus cu pluta”. Dar nu pentru că l-ar fi stupefiat pledoaria mea. I s-a părut chiar logică, venind din partea unui tânăr îmbrăcat într-un palton civil, dar pe sub manșetele căruia, ei bine, se strecurase necontrolat pijamaua de spital… Eram, evident, scăpat de la nebuni!

În seara aceea, totuși, m-am strecurat în sală și am văzut filmul. Nu mă întrebați cum am făcut; nu mai știu.

Iată: cinci povești cu bulină roșie. Ne vedem prin Mall.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Desigur, ne vedem prin Mall..., cercetam confectiile textile si tricotajele aflate in trend, pantofii si ceasurile, un cappuccino veritabil ne limpezeste mintea, putem discuta despre diferenta fata de latte macchiato ( fundamentala!), intre timp ni se face foame, alegem fructe de mare ???...stil italian???...sau largim aria???..., daca avem noroc, poate-l vedem pe Banica junior ori vreo vedeta tv ( super!)...si daca nu suntem deja epuizati, e posibil sa mergem si la vreun film misto...
    NB Ma tem ca Bucurestiul nu pentru renovare e inchis. Renovarea ar include si o raza de speranta.
    • Like 0
    • m-at convins ! credeam ca ma insel :)
      • Like 0
      • Uniunea Europeana a trimis prima transa de cateva sute de milioane pentru renovarea Centrului Vechi. Ma intreb de ce nu stie nimeni asta in Romania?
        • Like 0
        • @ Claudia Hoehle
          pai ne tine ofiterul asta acoperit, Nae Caranfil, cu povestile lui din visele de alta data :)
          • Like 0
      • Excelent scris si simțit!
        • Like 0
        • @ Elena Agachi
          eu cred ca : nesimtit la ce probleme are omul care traieste in romanica :)
          • Like 0
      • Nu mai avem incredere in niciun guvern. Poate ca ar trebui sa scuturam de praf mecanismul 'Dati un leu pentru Ateneu'. Pana la urma tot privatii sunt forta unei tari. Si in afara, initiativa privata e cea care face diferenta.
        • Like 0
        • Lumea se schimba, haideti sa investim si sa reinventam Cladirea Operei Romane din Cluj! Cu bani tot de la buget! Este echitabil in primul rand si in al doilea rand zona are risc seismic mult mai mic! Este doar un exemplu. Monopolul, chiar si in arta, este distructiv. Prin urmare, cred ca unul sau doi poli culturali suplimentari ar fi naturali intr-o tara de dimensiunea Romaniei. Trecutul oricum e mort. Grav e ca viitorul nu exista. Datorita monopolului.
          • Like 0
          • Alex
            Faceti o mica mare eroare, legea fusese adoptata inainte de 30 oct. Prin urmare nu are vreo treaba cu ce s-a intamplat la Colectiv.
            • Like 0
            • Eu, sunt tânăr, țin să vă mulțumesc pentru emoționantele întâmplări descrise mai sus, sunt de puțin timp în bucurești, țin să precizez că din prima secundă când am pășit aici, m-a cuprins un sentiment special, m-am îndrăgostit pe loc de acest amalgam numit București! Aici am descoperit pasiunea pentru teatru.... este ca un drog... merg și nu mă mai satur... regret că se închid teatre, cinematografe sau alte locuri bune și nu se vede la orizont nici o rezolvare.....
              • Like 2
              • Alaltaieri am vizionat, intr-un Mall, un nou film romanesc. Cu aceasta ocazie am realizat care e caracteristica generala care insoteste cinemaul autohton, chiar la el acasa: frigul. Nici in Mall nu se mai incalzesc salile cu doar cativa spectatori?! Dar eram multi comparativ cu alte dati. Sapte.
                Am inghetat de atatea ori in salile amintite de tine. De prea multe ori am trecut prin experienta pe care sunt sigur ca nu ai ratat-o, de a fi nevoit sa platesc mai multe bilete ca sa aiba loc proiectia, in locurile amintite de tine (la Scala.. destul de recent), cat si in alte cinematografe din tara.
                E inacceptabil sa cheltui atatia bani cu modernizarea Cinema Pro, intr-o cladire nesigura.
                Textul tau e admirabil ca stil si iti inteleg nostalgia. Concluzia insa...
                Eu zic sa ne vedem chez Elvire, la MTR, la Cinemateca... Nu suntem asa de multi incat sa nu' ncapem.
                • Like 0
                • Incerc sa aflu cum o chema pe colega mea care studia germana si romana la Facultatea de limbi si literaturi straine.Cred ca va stiati. Poate raspunzi.
                  • Like 0


                  Îți recomandăm

                  Roboți

                  În urmă cu mai puțin de un an, niciunul dintre elevii de la Colegiul Tehnic „Petru Rareș” din Beclean, un orășel din Bistrița, nu și-ar fi imaginat că la ei în liceu se va construi un robot. Și totuși, iată-l, bătându-se, în alianță cu alți doi, în finala competiției BRD FIRST Tech Challenge powered by Vodafone pentru un loc la Campionatul Mondial de Robotică din SUA.

                  Citește mai mult

                  Salina Praid

                  Spectaculoasă prin felul în care se prezintă turiștilor și specială pentru modul în care este amenajată, Salina de la Praid este vizitată de peste 200.000 de turiști în fiecare an. Pentru a ajunge în măruntaiele muntelui de sare, ei parcurg un kilometru și jumătate cu un autobuz special. Ei bine, numele acestui loc deosebit îl găsiți și dacă priviți cu atenție pe rafturile supermarketurilor din marile orașe, unde puteți vedea o brânză specială, care se inspiră de aici și împrumută savoarea locului.

                  Citește mai mult