Salariul minim va îngheța în 2016 dacă nu vor fi create noi surse de bani. Deși cheltuielile bugetare pentru anul viitor la capitolul „personal bugetar” vor fi cu 13 miliarde de lei mai mari decât în acest an, banii nu ajung și pentru creșterea salariului minim. Deocamdată! Prioritățile sunt impuse de măsurile adoptate în 2014 de Parlament și de Guvernul Ponta: majorări de salarii cu 25% în sănătate; cu 15% în educație; cu 15% în instituțiile publice locale; cu 25% în asistența socială și cu 10% pentru restul personalului bugetar.
În plus, vor crește cu 5% toate pensiile. Desigur, banii sunt limitați: 231,1 miliarde lei la veniturile noului buget (reprezentând 31% din PIB-ul anului 2016). Nu ar ajunge acești bani nici pentru strictul necesar.
Guvernul a plusat: a urcat miza cheltuielilor la 252 miliarde de lei, reprezentând 33,8 % din PIB. Diferența de 20,9 miliarde de lei, între venituri și cheltuieli, este acum doar o proiecție. Sunt bani pe care guvernul nu-i are. Dar pot fi angajați fără să încalce legitățile economice și regulile europene.
Nu-mi propun, aici, să detaliez care sunt sursele veniturilor Bugetului pe 2016 și nici proiecțiile de cheltuieli. Mă voi opri la semnificanta diferență de 20,9 miliarde de lei dintre venituri și cheltuieli.
Bugetul oricărei țări stă pe o masă cu trei picioare, ce-i asigură un minim echilibru: PIB-ul, rata inflației și stabilitatea cursului de schimb. PIB-ul, cu deosebire, este oglinda în care se reflectă veniturile și cheltuielile. În România nu este altfel.
Trei indicatori, exprimând diferența dintre veniturile și cheltuielile Bugetului, de fapt trei moduri diferite de a calcula deficitul bugetar, au importanță crucială pentru întreaga societate, pentru economia țării, pentru calitatea vieții fiecăruia dintre noi. Cel dintâi denumit în toate statisticile deficitul cash, este feedback-ul cel mai puțin relevant, o conexiune inversă ce servea guvernelor drept paravan înainte ca UE să le fi luat lanterna pe care o puneau atât în ochii populației, cât și ai țărilor partenere ca să nu deslușească bine cum calculau deficitele. Fiindcă din suma totală a acelor cheltuieli ce depășeau veniturile, evidențiată la sfârșitul fiecărui an, erau scoase facturile neachitate…și reportate în anul următor. Când se făceau și plățile. Mai calculăm și acum deficitul cash.
În Bugetul pentru 2016, acest tip de deficit reprezintă 2,80% din PIB-ul anului viitor. Acest calcul are un scop statistic precis: evidențiază câte cheltuieli sunt angajate efectiv, câte dintre facturi au fost achitate și pentru câte au fost amânate plățile. Ce feedback avem pentru totalul cheltuielilor angajate pentru plățile efectuate și pentru plățile amânate? Aici intervine cel de al doilea indicator pe care statisticienii îl denumesc „deficitul ESA”. Este calculat de foarte puțini ani. Aici sunt adunate toate plățile, atât cele din anul de referință, cât și cele amânate pentru anul următor.
Și pentru acest tip de deficit guvernul a făcut proiecția pentru anul 2016, cu care se va prezenta în fața Parlamentului. Cifra este 2,95% din PIB-ul anului viitor. Diferența de numai 0,15% dintre cele două tipuri de deficite o putem interpreta în două feluri. Primul: comparativ cu anii trecuți, îndeosebi cu 2008 și cu primii ani ai crizei, marchează o îmbunătățire radicală a raportului între deficitul cash și deficitul ESA. Al doilea, din perspectiva anului 2016, faptul că guvernul a estimat o diferență de 0,15% între totalul facturilor și totalul plăților arată că mai este ceva drum de parcurs până când cele două deficite se vor întâlni în punctul zero.
Înainte de a trece mai departe, la mănușa numită „deficit structural”- pe care UE a aruncat-o societății românești și pe care noi am fost nevoiți să o ridicăm, fără să fim prea convinși – cer îngăduință pentru un scurt dialog cu câțiva dintre cititorii analizelor anterioare. Știu că am reluat obsesiv tema legăturii dintre productivitate și salarii. Nu eu sunt obsedat de această condiționare, ci lumea în care trăim. Ambele calcule ale PIB-ului, cel efectiv și cel potențial nu pot fi rupte de corelația productivitate - venituri. Și, cu deosebire, de cerința majoră a creșterii neîncetate a productivității. Fiindcă PIB-ul nu exprimă altceva, în niciuna din cele două variante, decât concentrarea de capital și de muncă, potențată de productivitate.
O pondere de 31% a veniturilor bugetare în PIB, în 2016, o putem socoti mare sub aspect teoretic; dar practic, 31% dintr-un PIB anual de numai 150 miliarde de euro cât este cel al României, țară cu o populație rezidentă de 19,9 milioane de oameni, duce inevitabil la o neîndestulătoare acoperire a cheltuielilor bugetare.
PIB-ul potențial, mai cu seamă, la care se raportează deficitul structural (fiindcă deficitul cash și deficitul ESA se raportează la PIB-ul efectiv) ia în calcul tot ce poate să mobilizeze societatea la un moment dat pentru a ajunge la o creștere economică sănătoasă. Și anume: utilaje și tehnologii în industrie, agricultură și servicii; salariații oficiali, cei din economia necontabilizată și cei ocazionali; productivitatea. Interesează, desigur, productivitatea compusă - cea a capitalului și cea a forței de muncă. La noi, în România, tocmai aici este cauza PIB-ului modest și a Bugetului neîndestulător. O pondere de 31% a veniturilor bugetare în PIB, în 2016, o putem socoti mare sub aspect teoretic; dar practic, 31% dintr-un PIB anual de numai 150 miliarde de euro cât este cel al României, țară cu o populație rezidentă de 19,9 milioane de oameni, duce inevitabil la o neîndestulătoare acoperire a cheltuielilor bugetare.
Pe ce fel de productivitate ne bazăm noi și cum se regăsește în Bugetul pe 2016? Dacă productivitatea din industrie este ceva mai ușor de calculat, productivitatea altor ramuri, îndeosebi cea a serviciilor cere calcule complicate și are o marjă de eroare foarte mare. Și nu doar calculele sunt anevoioase, ci și creșterea productivității în sine. Iată un studiu de caz grăitor: un ministru grec - în prelungitele dispute cu reprezentanții UE, privind încurcăturile financiare ale Greciei, i-a replicat unui omolog german care-i criticase aspru productivitatea țării sale, extrem de scăzută, - că într-o economie cum este cea a Greciei unde predomină serviciile și unde turiștii din Germania umplu plajele în vacanțe, productivitatea crește cu atât mai încet cu cât performanța este mai mare. Pentru că nu-i va spune nimeni neamțului care ia masa într-un restaurant - dacă el și familia sa se bucură de calitatea serviciului grecului– să se grăbească fiindcă în Grecia ticăie ceasul UE și-i măsoară lui productivitatea.
Excelent răspunsul ministrului grec. Dar incomplet. Sunt țări cu sectoare economice specifice – grecii au turismul ca și spaniolii, noi avem pământul pentru agricultură, unul dintre cele mai mănoase din lume – a căror productivitate nu poate concura cu sectoare în care dominanta este tehnologia înaltă, dar a căror utilitate socială și economică este poate mai importantă. Numai că fiecare țară este obligată nu neapărat de directive UE, ci de realitatea competiției globale, să-și calculeze și să obțină o productivitate compusă și, în raport cu acest criteriu să acceseze combinații optime, promovând și ramuri de înaltă productivitate, aducătoare de profituri mari și de bani în țară. Cum încă sfidăm această legitate, rămâne fără acoperire așteptarea noastră ca Bugetul pe 2016 să fi mobilizat venituri mai mari pentru cheltuielile la care râvnim.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. se presupune ca asta ar afecta mai mult mediul privat
2. cu mariri de lefuri de 25%(sanatate) - 15%(invatamint) si 10% restul bugetarilor, deja se mareste leafa minima a salariatilor la stat de la 1050 la CEL PUTIN 1155 roni. de aici pina la 1200 roni, efortul ar fi fost de doar 4% (atita vreme cit deja in invatzamint si sanatate, cresterea suplimentara ar fi acoperit deja cei 1200 roni
3. presupunind ca economia privata isi putea permite sa mareasca leafa minima cu 150 roni (15%) asta s-ar fi transpus imediat in venituri suplimentare la bugetul de stat (impozit pe leafa si tva pe cheltuielile facute din banii in plus), si de aici resurse suplimentare sa se acopere necesarul de inca 4% la leafa (vezi punctul 2)