Bunica mea, Gege, draga de ea. Un om bun, cu o viață fascinantă. Născută într-un neam de învățători și preoți lângă Drăgășani, a rămas orfană în 1941, la 11 ani, când tatăl ei a murit pe front la Tighina, recucerind Basarabia de sub armata roșie. Ce a urmat apoi a fost o copilărie și tinerețe cu multe privațiuni și una pe care războiul și-a lăsat ferm amprenta.
Mama ei fusese refugiat de război împreună cu toată familia când Valahia a fost cucerită de trupele germane în 1916. Nici 25 de ani mai târziu, ea și cei 3 frați deveneau orfanii altui război. Mi-a fost greu multă vreme să înțeleg relativa acceptare pe care a avut-o față de comunism. Mi-am dat seama (e drept destul de târziu) că probabil pentru ea comunismul în România a însemnat înainte de toate, pace. După o copilărie cu bombardamente, invazii, pierderi de vieți… în sfârșit era pace. Ea a devenit învățătoare, s-a căsătorit cu un preot, au crescut 2 copii, au construit o casă, o viață. Era pace. Am înțeles într-un final.
Soțul ei, care a cunoscut și el războiul pe front la Lipova, lângă Arad, când avea doar 17 ani, a murit în 1982. Să trăiască apoi singură, încă 35 de ani după moartea lui, a fost cu siguranță o povară grea. Către finalul vieții, contactul ei cu realitatea cotidiană începuse să sufere. Ca să nu uite lucruri esențiale, dar și să nu se uite pe sine, scria și rescria pe foi și caiete zile de naștere, numere de telefon, fel și fel.
Cel mai interesant mi s-a părut însă când am găsit o foaie pe care ea și-a scris valorile. Lucrurile în care ea credea.
Lucruri care mă întristează și mă revoltă:
- nedreptatea socială
- violența împotriva copiilor (în special)
- războaiele între țări și cele interne
Valori:
- sănătatea
- familia
- profesia
- Nimic nu este mai greu decât să îți pierzi tovarășul de viață și să rămâi și mamă și tată pentru copii. Este o foarte foarte mare răspundere și nu știu cat am reușit s-o îndeplinesc.
- Nu este ceva mai rău decât să nu te mai intereseze nimic. Eu am mulțumirea sufletească de a avea copii și nepoți și de a citi orice carte care mă interesează.
Zilele acestea, în care citesc flămând fiecare știre de război din Ucraina, despre asta sunt pentru mine. Despre oameni pe care îi știm cu toții, pe care îi avem sau i-am avut lângă noi cu toții. Copii cu părinți morți pe front… probabil chiar pe același pământ pe care se luptă acum. Oameni care trecând prin ororile războiului, până în ziua morții zeci de ani mai târziu știau și vor ști că trebuie să avertizeze fiecare om că viața simplă în liniște și pace este tot ce ne trebuie ca să fim bine. Că războiul este iad.
Sutele de mii de refugiați care deja au părăsit Ucraina, sutele de mii care vor urma, zecile de mii de copii și mame din Vama Siret, Giurgiulești, Isaccea… toți trăiesc acum fix acest sentiment. O parte dintre ei vor rămâne în România o vreme. Sper să știm să îi tratăm cum am fi vrut să fie tratați bunicii noștri când au trecut și ei prin război.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ce bine că a ajuns la noi o listă atât de frumoasă! Semn că lucrurile bune pot să supraviețuiască timpului și să devină o "voce" și pentru cei ce vin din urmă...