Burduja, Nicușor și Piedone vs. cărțile. Reportaj de la Bookfest

Foto: Inquam Photos/ Bogdan Buda

Își fac apariția violent pe drumul care duce spre pavilion. Pare că sunt alergați de o mașină de tipul celor folosite de talibani, alea unde e unul călare cu mitraliera. Limuzina trage în rampa de acces, iar după ea vine jeepul, oprit așa pentru situația de cod roșu, adică cea în care șoferul limuzinei a uitat să tragă frâna de mână și o ia mașina la vale. Suspans. Aghiotantul coboară și merge să deschidă portiera din spate. În acest moment, țigările se fumează singure. Portiera e mare, aproape îl maschează pe El. Într-un final se vede. Este...Emil Constantinescu. Mă rog, nu l-am urmărit să văd pe unde o ia, oricum jumătate din cei aflați la țigară nu știau despre cine e vorba. M-am întâlnit cu un alt domn, ceva mai simpatic, Theodor Paleologu, aflat la standul fundației care poartă numele familiei. La târg a promovat cărțile „Leadership à la grecque de la Plutarh citire”, „Cum pregătim un discurs” și „Bunul simț ca paradox”, scrisă de Alexandru Paleologu, toate apărute la Editura Fundației Paleologu. Și că tot e vorba de leadership...

Domnule Paleologu, ce înseamnă „leadership”?

Întrebare de 100 de puncte...înseamnă multe, nu este un răspuns simplu. Am scris cartea asta despre leadership la Plutarh. Pe scurt înseamnă arta de a conduce, dar cred că esențial este altceva, că înainte de a învăța să conducem pe alții, trebuie să învățăm să ne conducem pe noi înșine și că de fapt adesea punem carul înaintea boilor, fiind obsedați de leadership, de cum să fim șefi. De fapt trebuie să ne gândim cum să fim buni „followers”, adică cum susținem o cauză, cum suntem loiali față de o cauză, cum ne îndeplinim mai bine ce avem de făcut. Cred că un bun lider, un lider autentic, e cel care întâi a trecut prin faza de „follower”, adică de adept, de angajat, depinde cum traducem. Cred că asta este de fapt cheia.

Profetic, Theodor Paleologu a prevăzut că cei pe care aveam să-i întâlnesc habar nu au despre domeniul ăsta. Dar înainte să vorbim de ei, mai bine vorbim cu Matei Vișniec:

Domnule Vișniec, mai are teatrul vreo forță în ziua de azi?

Teatrul este o forță, pentru că de 2500 de ani crește, se extinde geografic, se adâncește, se multiplică și e greu de definit astăzi teatrul, pentru că s-ar putea ca dacă dai o definiție să vină niște oameni să facă exact contrariul a ceea ce credem noi că e teatrul și ceea ce ar trebui să fie teatrul. Teatrul este o formă, aș spune de comunicare unică între oameni vii, de socializare, de dezbatere și se află la fundamentele democrației, printre fundamentele democrației. Deci nu întâmplător teatrul îi deranjează pe dictatori, pe tot felul de alți guru. E o formă de libertate, aș spune prin excelență.

Despre un fel de teatru, prost, e drept, a fost vorba la lansarea cărții lui Sebastian I. Burduja. Cartea s-a dat la intrare agresiv, vrei, nu vrei, ia carte, neamule! În echipa lui Burduja sunt foarte mulți tineri, unul dintre ei s-a chinuit atunci când l-am întrebat de la ce vine inițiala „I”. Într-un final a apărut autorul, o femeie mai în vârstă a strigat „Ah!” și s-a aruncat în brațele lui. M-am dus la lansare. A fost lume, trei sferturi erau oamenii de partid, pentru că Burduja se tutuia cu ei la autografe și le cunoștea toată familia, veneau unii și cereau autograf pentru nașa, iar Burduja răspundea: „Aa, Nuți! Salut-o din partea mea!” Lângă mine era un domn care făcea glume deocheate cu o colegă blondă, până când tipa a spus că nu mai stă pentru dedicație, că are casa plină cu exemplare din cartea asta. 

Totuși, la lansarea lui Burduja a fost și un personaj secundar, Cristian Popescu-Piedone. Da, chiar el, nu te-ai aștepta să-l vezi printre cărți, nu? Oricum, se putea observa ușor că nu stă de plăcere acolo. Am fi crezut că Piedone a venit să îl pună în dificultate pe Burduja, să-l provoace la o dezbatere, motivând că acum sunt în mijlocul oamenilor...dimpotrivă, s-au mângâiat pe burtă, Piedone a spus că PNL și partidul lui Felix Voiculescu trebuie să colaboreze la consiliu, cică Firea și Nicușor sunt la coada clasamentului, finala se joacă între ei doi. Se vede, campanie electorală adevărată. Lăsând deoparte scena cu puii de varan, trebuie reținută strategia lui Burduja în legătură cu tinerii. Mie pe carte mi-a scris „Cu încredere în generația noastră.” Aha, a noastră, eu la 20 sunt generație cu el, care are aproape 40. La final mi-a zâmbit, cu ocazia asta am văzut că Sebastian Burduja are ochi albaștri.

După ce m-am extras din îmbrânceala provocată de aparatul de partid care deja se cam plictisise să stea după șefu’, m-am intersectat cu Bogdan Bucur, autorul lucrării „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, publicată în 2019 la Editura RAO.

Domnule Bogdan Bucur, de ce există o mitizare a perioadei interbelice?

Parcurgând „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” avem o imagine științific-neutră, erudit-corectă asupra perioadei interbelice. Perioada interbelică, din punct de vedere istoriografic, a avut câteva avantaje sau câteva șanse excepționale. Una dintre ele este că după ea a urmat ceva absolut catastrofal: comunismul. Când după tine vine ceva care este infinit mai prost, automat tu apari ca fiind mai bun. După 1989, tendința naturală a oamenilor a fost să se raporteze la perioada imediat următoare din trecut care a fost mai bună. De unde și mitizarea excesivă. Este absolut natural asta, dacă comparai blocurile construite de Gheorghe Gheorghiu-Dej sau de Nicolae Ceaușescu cu blocurile minunate din perioada interbelică, care erau într-un stil arhitectural de tip Bauhaus, dacă comparai intrările în aceste blocuri, intrări care erau din marmură, din fier forjat, cu dezastrul care a urmat după aceea. Sub toate aspectele, principalul avantaj al perioadei interbelice constă în dezastrul, cu accent de criminalitate în perioada de democrație populară a lui Gherghe Gheorghiu-Dej, și bineînțeles că prin comparație asta este mai bună. Dar în realitate noi ne-am comportat într-o continuitate de comportament politic oarecum naturală cu ceea ce făcuserăm și în trecut. Din păcate, noi avem tendința, dar nu doar noi, acum să fim cinstiți, de a ne mitiza excesiv trecutul. De abia acum am împrumutat niște standarde democratice, occidentale sub aspectul civilizației, la care dacă raportăm trecutul românesc este un pic deranjant. Pe de altă parte nu este corect să comparăm anumite epoci istorice trecute cu niște standarde pe care noi le avem în prezent. Le putem compara cu ceea ce se întâmpla în apropierea României, în țări aflate într-o altă sferă civilizațională.

Întâmplător, ziua de vineri am încheiat-o apoteotic tot cu un demolator de mituri, Dan Alexe, care și-a lansat volumul „De-a dacii și romanii”. O carte cu scandal, pe care au sărit mulți s-o critice, dar fără să aducă argumente. Criticile au venit prin intermediul Facebook. La târg, un „distins intelectual umanist” care a etichetat cartea ca fiind „de doi bani” a mărit pasul atunci când Dan Alexe l-a salutat. Altul, care tot promitea că scoate o cronică de se lasă autorul de scris, se tot fâțâia prin târg, dar la standul editurii Humanitas, acolo unde se vorbea despre carte, nu a venit. Niciunul dintre cei care l-au contrazis pe Dan Alexe nu a luat cuvântul, deși microfonul a fost oferit publicului. Cu această ocazie au fost promovate și volumele publicate la Editura Alchimică: „Lumea ca spoială și împovărare”, volum care conține trei piese de teatru, printre care cea care a stat la baza Dacopatiei, și reeditarea volumului „În punctul lui Rebbe G.” L-am rugat pe autor să mă lămurească ce e cu intelectualii ăștia.

Domnule Dan Alexe, ce-i lipsește intelectualului român?

Auto-sarcasmul, umorul, capacitatea de a râde de sine înainte de a râde de alții. Și ce îi prisosește este pompozitatea.

A doua zi, burdujeii tot la intrare erau, alergând lumea cu cartea lui Sebi Ochi Albaștri. Prima oprire a fost la evenimentul organizat de Editura Vremea, fiind vorba de o masă rotundă dedicată Bucureștiului. Evenimentul a fost moderat de Silvia Colfescu, directoarea editurii, iar prezența marcantă a fost cea a lui Nicușor Dan. A venit însoțit de câțiva oameni din echipă, dar care au ales să se retragă într-un colț și să nu blocheze căile de acces din jurul scenei. De la început, Silvia Colfescu a atras atenția că Nicușor Dan este prezent în calitate de primar, nu de candidat, iar discuțiile sunt prilejuite și de seria de cărți „Planeta București”, probabil singura de acest tip de pe piața editorială din România. În public au fost oameni simpli, mai mulți decât la Burduja.

Următorul eveniment de pe scena principală a târgului a fost întâlnirea cititorilor cu Cristian Tudor Popescu. Scriitorul a explicat în mai multe ocazii faptul că formularea „lansare de carte” nu este potrivită și preferă să rămână la denumirea clasică. Discuția a pornit de la cel mai recent volum, „Râsul dracului”, publicat la Polirom. Spre deosebire de volumul „Dumnezeu nu e mort”, prezentat tot la Bookfest, în 2022, cartea de față conține, pe lângă interceptări și note informative, autodenunțuri. Nu întâmplător am făcut trimitere la întâlnirea cu cititorii din 2022. Și atunci, și acum, evenimentul a marcat recordul în ceea ce privește publicul. Acest fapt a fost sesizat și de literații auto-canonizați care mișunau pe la marginile mulțimii și aruncau priviri veninoase spre scenă. Îmi permit să spun că la câtă lume era, veninul nu ajungea până la vorbitor. Sigur, putem pune numărul mare de oameni pe seama faptului că autorul este o personalitate media. Nimic de contrazis, numai că și de data asta cei mai mulți tineri au fost prezenți aici, deși în paralel se găseau destui autori, chiar foarte cunoscuți. Argumentul cu televizorul nu stă în picioare în cazul lor, mai ales că autorul nu a mai apărut de peste doi ani.

În timp ce CTP dialoga cu cititorii despre inteligență artificială, ficțiune speculativă, Einstein și monarhie, nu departe, pe o altă scenă, se găsea Petre Mihai Băcanu, care lansa volumul de memorii la Editura Vremea. Vorbim de un prim volum, deoarece conține evenimentele de dinainte de căderea comunismului, cu precădere episodul din jurul ziarului clandestin și arestarea. Petre Mihai Băcanu a fost scurt și direct atunci când i-am propus o punte cu noua generație de jurnaliști.

Domnule Petre Mihai Băcanu, ce trebuie să învețe un jurnalist la început de drum din gestul dumneavoastră și al celorlalți care au constituit lotul „România liberă”?

Să aibă curaj! Și să învețe să perie toate cuvintele de prisos din articole.

Ziua s-a încheiat cu „Istoria limbii române”, semnată de profesorul Dan Ungureanu. Cartea a fost publicată la Editura Cartier. Lansarea în sine a fost un spectacol, Dan Ungureanu alegând să îi implice în discuție și pe cei prezenți în public. Stilul degajat, însoțit de explicații, ne arată că Dan Ungureanu este un excelent profesor. Volumul, exact ca cel semnat de Dan Alexe, a întâmpinat unele piedici, chiar cu publicarea.

Domnule Dan Ungureanu, știu că a existat o reticență din partea editurilor în legătură cu această carte. De ce?

Româna are aproximativ 2000 de cuvinte romanice. Ce înseamnă romanic? Înseamnă cuvinte din latina clasică și cuvinte mai târzii, de exemplu cuvinte apărute după anul 400-500. Din astea sunt 40% în română, deci româna cu siguranță nu s-a separat de spațiul continuu romanic de dinainte de anul 500. Asta înseamnă că a apărut ori în Italia, ori în Balcani. Când am spus că româna n-a putut apărea decât în Balcani sau Italia au zis: „Cum, nu există continuitate în Dacia?” Am spus că nu, foarte probabil românii au urcat aici spre anul 1000 sau după. Răspunsul a fost „Nu, mulțumim, nu ne interesează cartea, la revedere!” Aproape mi-a luat la fel de mult să o public cât să o scriu. Cartea e ca pe vremea comuniștilor, cu dosar de cadre. Fiecare cuvânt cu dosarul lui, unde apare sau când apare. Pentru români încă e foarte important ca ei să fi rămas aici, deși după anul 250 nu mai e nicio urmă. Din 3000 de inscripții romane din Dacia romană, 20 sunt după 250. E o invazie a goților și carpilor și colonia e knock-out pur și simplu. Nici măcar nu mai e nevoie să fie abandonată. Arată ca județul Călărași, este în România, dar nu se întâmplă nimic acolo

Ultima zi de târg, burdujeii tot la intrare, tot aruncând cu cartea lui Burduja după oameni. Pentru că la ediția din acest an a târgului este invitat de onoare Republica Moldova l-am rugat pe Daniel Cristea-Enache, prezent cu „Scriitori din Basarabia”, editura Știința și „Convorbiri cu Alex Ștefănescu, editura Spandugino, să mă lămurească în ceea ce privește literatura din Basarabia.

Domnule Daniel Cristea-Enache, literatura din Republica Moldova poate fi încadrată ca parte a literaturii române sau este o literatură distinctă?

Întrebare foarte bună, crucială, aș spune, pentru domeniu. De felul în care răspundem la ea depinde felul în care construim studiile și proiectele istoriografice în legătură cu această literatură. O tratăm ca pe o istorie a literaturii române basarabene sau o tratăm ca pe o parte a istoriei literaturii române? Cred că răspunsul se ghicește deja. Este o parte a istoriei literaturii române și nu cred că valoarea literară în poezie, în proză, în teatru se oprește pe Prut și imediat ce trecem râul și ajungem în Republica Moldova de azi a secat totul. Deci este o parte foarte importantă din istoria literaturii române. Așa cum avem un spațiu distinct: o literatură ardeleană, literatură bănățeană, nord-moldoveană a unui Eminescu, Creangă, Sadoveanu. Așa cum avem o literatură sudică, Caragiale, Nichita Stănescu, așa avem și o literatură basarabeană care face parte din tabloul atât de complex, atât de frumos al literaturii scrise în limba română. Peste tot unde există scriitori sau scriitoare care creează în limba română, indiferent că sunt în Republica Moldova, în Statele Unite, în Franța, ca Matei Vișniec, și așa mai departe ei sunt scriitori români.

Mulți oameni au spus că ediția asta a fost slabă, oameni puțini, iar titluri interesante mai deloc. O fi sau nu așa. Am părăsit pavilionul în timp ce pe fundal cânta Mircea Baniciu. În loc de concluzie, să vedem ce a spus Mihai Mitrică, directorul târgului, atunci când l-am întrebat care sunt provocările cu care se înfruntă o editură în ziua de azi:

Lipsa publicului este cea mai mare problemă pe care o au toate editurile, fie că e vorba de edituri vechi sau edituri noi. În România, problema înlocuirii publicului de carte, care biologic dispare, se impune din ce în ce mai acut. Pentru că, din păcate, sistemul de învățământ nu reușește atât de bine, sunt foarte elegant când spun asta, să formeze cititori.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp