Spectacolul „Proorocul Ilie”: Era nevoie de secvența cu femeia cu tocuri roșii, urcată pe cruce? | Între libertatea artistică, respectul pentru sacru și acuzațiile de fundamentalism – unde se trasează granițele dialogului?

Foto: Facebook

„Uneori liniștea este cel mai bun medicament”. M-am gândit la acest aforism urban, născut din anonimatul rețelelor de socializare, în aceste zile în care s-a creat un vârtej de discuții și controverse în jurul piesei „Proorocul Ilie” de la TNB. Îmi amintesc bine acest enunț-sfat de la poza de whatsapp a părintelui din cartierul meu, decedat acum doi ani, în urma unui cancer. Avea 40 de ani și slujea continuând lupta cu boala de mult timp. A dus-o pe picioare, cu internări periodice, luminând întreaga biserică prin blândețea sa, prin suferința convertită în zâmbet, prin atenția plină de dragoste spre celălalt. Era ciudat cum veneai tu, om sănătos, să iei putere de la el, cum găseai la el optimism și nădejde, nejudecare și multă, parcă nesfârșită dragoste. Când a trecut la cele veșnice, o mulțime impresionantă de oameni a venit la priveghi și la slujba de înmormântare. Și, ciudat, atmosfera dominantă nu a fost aceea de întristare, ci de liniște, de pace, ca și cum cu toții aveam sentimentul că lui i s-a spus în rai: „intră întru bucuria domnului tău”. 

Pornind de la acest principiu al liniștii, al armoniei, pare a fi fost redactat și comunicatul ministrului Culturii pe marginea piesei controversate de la TNB: „Eu cred că domeniul cultural trebuie să unească, nu să dezbine, mai ales în aceste vremuri de încercare pentru români.” Iar din comunicatul Patriarhiei citim: „Orice manifestare culturală este benefică și educativă în măsura în care respectă, fără a deforma, simțul sacrului. Folosirea simbolurilor religioase în mod inadecvat, fără a prețui înțelesul lor liturgic și moștenirea lor spirituală pentru istoria și cultura universală, nu poate reprezenta o valorificare creștină a acestora.(...) Prin urmare, luăm act cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru „Proorocul Ilie” și sperăm ca, pe viitor, manifestările culturale să continue să respecte dimensiunea sacră a acestora, fără a prejudicia în vreun fel valoarea lor spirituală.”

Frumos, echilibrat și împăciuitor este și comunicatul pe fb al actorului principal, Richard Bovnoczki. Ca lucrurile să fie și mai amestecate, putem afla despre el că e creștin ortodox practicant, un om bun, echilibrat, modest și ghidându-se în această lume complicată prin valorile lui creștine, cu sprijin de la duhovnic. Despre scena care a cauzat luarea de poziție a credincioșilor, el scrie:

„Și acum: imaginea femeii pe cruce, care a stigmatizat spectacolul nostru ca fiind o blasfemie și a inflamat spiritele este o reprezentare a acestei ignoranțe și naivități. Este imaginea impertinenței și a prostiei – a pierderii reperelor spirituale. Spectacolul este și unul vizual. Dacă toți cei care au blamat și s-au alăturat aruncării cu piatra ar fi avut decența să se intereseze sau să se pronunțe după ce au văzut spectacolul, ar fi avut ocazia să vadă că acea femeie de pe cruce, mai târziu în spectacol, are forma cea mai autentică de pocăință. Își ia crucea și plângând strigă disperată: Iisuse! Iisuse al meu! Dumnezeu și Om! Cumplita moarte pe cruce pe Tine te așteaptă! (...)”

Mult mai puțin inspirat (sau de-a dreptul neinspirat) este însă comunicatul regizorului Botond Nagy, care nu face decât să ostilizeze, să plaseze în tabere și să acuze de fundamentalism: „Proorocul Ilie este poate cel mai virulent proiect artistic al meu prin care doresc să pun în lumină problemele sistemice ale unei mentalități profund înrădăcinate într-o țară pe care, recunosc, mi-a trecut serios prin minte să o părăsesc. Orice formă de fanatism este teribil de îngrijorătoare, iar cei care-l proslăvesc prin judecăți prefabricate, nu-mi provoacă altceva decât o frică viscerală. Aceștia mă sperie tocmai pentru că nu lasă loc îndoielii, dezbaterilor, dialogului, judecata lor fiind una de tip dogmatic.” 

De aici înțelegem că acest fanatism ar fi definit de regizor ca lipsa de disponibilitate pentru dialog și dezbatere. Altfel, dânsul nu exemplifică prin altceva și nici noi, cred, nu putem aduce vreo dovadă a unei „mentalități profund înrădăcinate” în spațiul românesc. Așadar, despre ce fundamentalism vorbim? Avem pe aici talibani care atacă femeile fără batic? Se face pe undeva cateheză cu forța? Nu se vând alimente de dulce sau alcool în post? Sunt închise multe magazine duminica (așa cum avem în unele țări europene, nu doar din motive religioase, ci și sindicale, de drept al muncii)? Ne trage de mânecă preotul de pe stradă să intrăm la Sfânta Liturghie? Cine sunt teroriștii aceia fundamentaliști? Poate câte o bunică ce înșiră pe racla sfinților toate pozele copiilor și nepoților ei? Poate colindătorii cu stea, care au lipit acolo stângace o iconiță cu Pruncul în iesle? Care e atmosfera aia fundamentalistă și puristă impusă de creștini? Vorbim de atmosfera dominantă, nu de excepții psihiatrice, care pot fi oriunde. Încă o dată, judecând după acest text al regizorului și după altele (ale apărătorilor piesei) înțelegem că fundamentalismul ar sta în lipsa dialogului. Și acum merită să ne întrebăm: care sunt cele câteva legi ale dialogului, pe care copiii le învață din clasele mici, la lecțiile de comunicare? Nu cumva principalele sunt: a asculta interlocutorul și a-l respecta? Dialogul nu se poate instala decât de pe poziții de respect. Dacă acesta lipsește, dialogul se transformă fie în ceartă, fie în monologuri intercalate. 

Și nu știu cât respect a arătat regizorul față de credința creștină, punând în piesa lui o secvență în care o femeie stă urcată pe o cruce uriașă (purtată pe umeri de mai mulți bărbați), cu picioarele desfăcute și cu tocuri înalte, roșii. Apoi se coboară pe cruce ca pe un tobogan, în vreme ce înaintea ei o altă femeie dansează în sutien. Secvența nu era esențială în economia piesei, se putea găsi și altă soluție regizorală, după cum au făcut alți regizori, la alte puneri în scenă ale aceluiași text. Deci dacă noi, creștinii, venim și spunem că asta nu se cade, atunci înseamnă că refuzăm dialogul? Dar ce înseamnă dialog? Numai acceptarea din oficiu a unui punct de vedere unic? Dacă contrazici sau protestezi, atunci ești fundamentalist? Ce a spus de pildă Patriarhia? A îndemnat credincioșii să dea cu pietre în ferestrele TNB? Nu. Ci a scris că ia act cu mâhnire de folosirea inadecvată a simbolurilor religioase și că speră ca pe viitor asta să nu se mai întâmple. Dar, încă o dată, se pare că dreptul la „mâhnire”, sau dreptul la protest este perceput ca un act de fundamentalism adânc înrădăcinat.

Dubla măsură și dublul discurs ale unor intelectuali sunt uneori destul de evidente. Mai exact, cu acest prilej am putut observa mai curând o solidarizare de breaslă: unii artiști din lumea teatrului s-au grăbit cu mesaje de susținere, la care s-au adăugat cele ale unor intelectuali precum scriitori, critici literari etc. Cumva tăcerea sau prudența cred că li s-a părut unora ca o trădare sau chiar ca un risc de carieră: dacă nu iau o poziție voi fi bănuit și eu de fundamentalism sau obscurantism. Voi fi izolat în tagmă. Concomitent cu ei, s-au grăbit și alții să își arate #metoo deschiderea la minte și lipsa de obtuzitate. Și a început și o savantă discuție despre artă, despre amoralitatea ei, despre faptul că în artă totul ar fi, chipurile, permis. Uităm că, de pildă, în anul 2013 am avut un scandal prilejuit de difuzarea pe un post TVR a unor colinde de Crăciun. Unul dintre ele avea mai multe versuri populare antisemite: „Jidovan afurisit/Nu l-ar răbda Domnul sfânt/Nici în cer, nici pe pământ./Numai la corlan la fum/Acolo-i jidovul bun/Să iasă șfară în drum.” 

Imediat, TVR a prezentat scuze și a afirmat că nu a verificat în prealabil repertoriul formației populare care interpretase cântecul. Atunci, societatea a acceptat aceste scuze și nu s-a mai grăbit nimeni să ne explice care e rolul artei, cum este ea amorală și cum poate permite orice. Nimeni nu a luat apărarea formației folclorice sub argumentul că e un cântec și că muzica e o artă, deci orice mesaj este pasabil. Pentru că nici măcar nu este adevărat. Nu, nu poți prezenta orice mesaj. Da, avem primatul esteticului în artă, dar arta nu poate fi complet, adiabatic decuplată de mesaj. Astea sunt povești pentru copii pe care artiștii înșiși nu le cred. Iar artiștii mari nici nu pretind vreodată asta. Dacă lucrurile ar sta altfel, ei nu ar mai vorbi despre forța mesajului operei lor, nu ar mai include în romane panseuri sociale, filosofice și politice, nu ar mai completa artele plastice cu discursuri și interpretări filosofice, nu ar mai vorbi de manifeste sociale etc. De asta putem denunța dubla măsură: când îi convine, artistul (sau mai bine zis, unii artiști) este doar un creator de frumos și atât. Iarăși, când îi convine, el este și portavoce în cetate, vector de mesaj social și moral, iar atunci umple pagini de revistă sau conferențiază despre toate acestea. Păi cum vine asta? Dacă arta este estetică pură și atât, atunci nu mai trebuie să vorbim decât de recuzită, mijloace artistice, stil, viziune artistică, catharsis. Orice referire la mesaj este ori greșită, ori ipocrită, în răspăr cu această teorie de liceu a artei. Marea literatură a secolului XX, cu uriașele ei referințe politice și istorice (Camus, Ionesco, Soljenitin, Kafka, Salman Rushdie – „Copiii din miez de noapte”, Bulgakov, Pasternak, Llosa ș.a.) – ce facem deci cu literatura asta? O aruncăm la gunoi? Cum am putea vorbi în cazul ei doar de estetic pur, din moment ce tematica sa politică și socială este definitorie? Nici măcar o scurtă poezie manieristă nu e probă de estetic, de mijloace și atât. Din păcate, aceste sofisticate și complicate argumentări folosesc multe cuvinte doar pentru a ascunde lipsa de coerență de la o atitudine la alta, oricât de schimbătoare ar fi ele. Și din când în când, ni se repetă apăsat un mesaj, până ce vom avea bunăvoința de a-l băga la cap: există un singur discurs agreat – al nostru. Restul sunt toate erezii. Există un singur tip de dialog acceptabil: să fii de acord cu noi. Restul – fundamentalism.

Iată ce putem citi în legea cultelor, 2006: „în România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. Desigur, suspendăm asta, dacă reluăm discuția despre artă, care legitimează orice, pentru că ea pretinde că e artă și atât, decuplată de orice responsabilitate.

Crucea a fost, în urmă cu două milenii, obiect de tortură și moarte. Iisus a stat pe cruce șase ore. Moartea lui a survenit prin asfixiere lentă, după ce înainte fusese pălmuit, scuipat, biciuit, umilit prin coroană de spini și hlamidă roșie. La dreapta și la stânga lui au mai fost crucificați doi tâlhari, așa cum se întâmpla în toată lumea romană. De pildă, citim într-un text despre Caius Iulius Caesar că el a fost prins pe mare de niște pirați. Ținut captiv de aceștia, până să fie plătită răscumpărarea, Cezar se purta ca un conducător, vorbindu-le pe un ton poruncitor și arogant. Printre altele, le-a spus că îi va crucifica pe toți. Pirații i-au râs în nas, dar Cezar, eliberat de familia care l-a răscumpărat, s-a întors cu armată, i-a învins și apoi și-a dus amenințarea la îndeplinire. Pentru că unii pirați i-au amintit că l-au tratat omenește în captivitate, Cezar a consimțit ca mai întâi să îi decapiteze (pentru a suferi mai puțin), și abia apoi să îi răstignească. Iată deci cum această anecdotă biografică a Antichității ne arată nu doar că obiceiul crucificării era extins, ci și că el era unul extrem de umilitor și dureros, printr-o moarte lentă. Ca atare, credeți că se cade ca tocmai acest simbol de durere și tortură, devenit între timp simbol de dragoste și mântuire, să fie luat în zeflemea? Ce ar fi pierdut arta, dacă își trimitea și altfel mesajul ei, într-un mod mai atent și mai tolerant? Sfânta Cruce este azi cinstită, ne închinăm în fața ei cu gândul la patimile Celui care ne-a iubit, dându-Și sângele pentru noi. Ea se înconjoară de flori, se pune lângă icoane, se așază la loc de cinste, ca amintire a Vinerii Mari, moment unic în istorie. Biserica nu recomandă imprimarea crucii pe covoare (tocmai pentru a nu fi călcată în picioare) și nici punerea ei pe haine (din nou, ca să nu stăm pe ea în poziții necuviincioase). Credincioșii sunt foarte atenți și respectuoși față de cruce, tocmai pentru că pe ea a curs sângele Mântuitorului, pentru noi toți.

Prin legea 247/2011, s-a stabilit ca ziua de 9 martie să fie una de comemorare a deținuților politici anticomuniști din anii 1944-1989. Între timp, s-au publicat și multe cărți semnate de foști deținuți politici – unele și cu valoare literară (Jurnalul fericirii, de Steinhardt, de ex), altele cu valoare de document și mărturisire. Și din spațiul gulagului sovietic avem o literatură extraordinară, dacă ar fi să ne gândim doar la opera unui Soljenitin. Citind despre fenomenul Pitești, ne cutremurăm: deținuți siliți să se bată între ei până la sânge, umiliri, blasfemii. În Vinerea Mare, Țurcanu i-a obligat la punerea în scenă a liturghiei, în mod blasfemiator, sexualizant. Practic, gesturi de cult erau îmbinate cu alte gesturi sexuale, scabroase. Da, mintea umană intuiește că pentru a-ți bate joc de cele sfinte, atunci le poți amesteca fără rețineri cu ceva conotat sexual. Că așa au făcut niște minți perverse într-o închisoare din anii `50, putem înțelege. Dar de ce să o facem și noi, azi, în regim de libertate și de respect pentru drepturile omului? De ce să amestecăm și azi sexualitatea cu religia, pentru a obține scandal și ironie? De pildă, afișul piesei de teatru despre care vorbim ne arată un bust de bărbat în chiloți, iar pe banda acestora este scris „Proorocul Ilie”. Deasupra chiloților, pe piele, un tatuaj cu mâinile împreunate în rugăciune și un metanier. Să ne explice domnul regizor (el a imprimat viziunea sa piesei, nu actorii) cum trebuie să înțeleagă spectatorul acest afiș. Cum se ridică acest mesaj împotriva fundamentalismului și a viziunii dogmatice, închistate, dacă punem pe afiș niște chiloți și apoi numele unui proroc pe ei? Mă îndoiesc că vom primi vreo lămurire. Și nici nu mai e nevoie. Putem înțelege că e o greșeală omenească. Să trecem mai departe. Și domnul regizor mai are multe piese frumoase de pus în scenă, fiind un om talentat. Și noi mai avem de trăit și, în mod ideal, de recuperat o stare de liniște. Pentru că nu vrem decât liniște și un pic de respect, necesar conviețuirii, fiecare cu valorile lui. Patriarhia nu a invocat nici consecințe legaliste (deși putea aminti legea cultelor și chiar pasaje din Constituție), nu a cerut nici demisii. Principalul mesaj transmis a fost acela ca aceste lucruri să nu se mai repete. Este și punctul meu de vedere, mai ales că trăim într-o societate democratică, ce presupune drepturi, toleranță, respect, dialog.

Închei acest lung articol mulțumind tuturor cititorilor, fie ei în acord cu mine sau nu, că m-au însoțit până aici. Și las acum, pentru că tot vorbeam de deținuți anticomuniști, un fragment dintr-o carte ce prezintă viața unor preoți trimiși în gulagul siberian. E o mărturie care pe mine m-a impresionat prin exemplul de lipsă a întristării și neliniștii, problemă cu care mulți dintre noi ne confruntăm. Să nu ne neliniștim, nici măcar când ceva ne mâhnește. O colegă de serviciu, între timp călugărită, îmi spunea că adesea întristarea nu e o stare interioară. Ea nu e secretată neapărat de inima noastră. Ci, deși se grefează pe suferințe și neputințe concrete, obiective, întristarea e o stare străină de inima omului, este semănată acolo din exterior, de cel rău. Întristarea te împiedică nu doar să fii fericit, ci și să te rogi sau să ai fapte bune – te poate paraliza efectiv, ajungând să trăiești mecanic și inerțial. Unii se luptă cu aceste gânduri de deznădejde și le resping, dar alții nu le pot face față. Este o menținere în apăsare și tristețe, în captivitatea unor gânduri din care simți că nu mai poți ieși. Pentru că doar așa se explică felul în care unii, deși au mari necazuri (cum aminteam de părintele bolnav de cancer), sunt totuși veseli și au o forță incredibilă, în vreme ce alții, din pricini mult mai puțin grave, își pierd speranța. Dar să dăm cuvântul cărții:

„Cred că părintele Pavel biruise demonul întristării. Când temelia bisericii sale din Nikulsk s-a tasat din pricina creșterii apelor subterane și, ca urmare, una din cupole s-a prăbușit și a distrus altarul, chiar și atunci el nu arăta că suferă. Și atunci când zăcea la pat, orb, cu un tub într-o parte a corpului, a continuat până la ultima suflare să glumească și nu și-a pierdut veselia. Aș vrea să spun și despre absența întristării din jurul părintelui Pavel, despre cum vindeca oamenii numai cu prezența sa. (...) Despre lagăr, părintele povestea îndeobște destul de mult. Din aceste povestiri am aflat, de exemplu, că de-a lungul întregii perioade în care a fost închis, el se trezea cu o oră înainte de deșteptare și spăla toată baraca. Și, desigur, pentru aceste fapte nu se putea să nu fie iubit. Iar Dumnezeu îi dădea, ca unui truditor, sănătate. Pentru că părintele Pavel era un mare truditor. Era de ajuns să îi privești mâinile și îți dădeai seama că aceste mâini pot să facă orice. Chiar făceau totul. Părintelui nu îi plăcea să stea degeaba, mereu se afla în mișcare: ori curăța cimitirul, ori cocea prescuri cu Maria, ori tăia lemne, chiar dacă era trecut de șaptezeci de ani.” (Purtători de duh ai Rusiei, de ieri și de azi, vol II, ed. Egumenița). 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp