Foto: George Călin/ Inquam Photos
Vă spun sincer, am încercat să nu aflu detalii despre cazul Alexandrei. Despre al Luizei nici nu știam, poate nu am fi aflat niciodată despre ea dacă nu ar fi fost moartea Alexandrei atât de tragică. Nu am vrut să am suficiente informații cât să mă pot pune în pielea ei sau a mamei ei. Am avut, în ultima vreme, în România, prea multe tragedii naționale în mijlocul cărora ne-am pus cu toții prin empatie și solodaritate. Pentru mine, una, au fost prea multe ca să mai pot îndura. Ionuț cel omorât de câini, Colectiv, cu fiecare dintre victimele lui, Alexandra, Luiza, copilul mort înecat în rahat, copilul mort la Sanador, câte și mai câte. După unele dintre ele cred că încă nu mi-am revenit.
Ceea ce face deosebită această tragedie este faptul că ea este tragedia femeilor în România, în particular, și a femeilor din întreaga lume în general. Femeile sunt vulnerabile în fața abuzurilor, și, după cum vedem, fără apărare chiar si post factum. Feminitatea și frica de abuz fizic merg mână în mână, o asociere pe care o purtăm toate în subconștientul nostru și o dăm mai departe următoarelor generații de femei. La 30 de ani, încă îmi este teama să mă întorc singură acasă dacă este întuneric. Încă las ochii în pământ când trec pe lângă un grup de bărbați, mai ales când mă fixează cu privirea în liniște. Mă trec fiorii, este ceva involuntar care se repetă cu fiecare ocazie. În mod clar o să o învăț și pe fiica mea să facă același lucru, fie că vreau, fie că nu. Atunci când va vedea aceste comportamente la mine va înflori, în capul ei, ideea că nu este în siguranță și că singura metodă de apărare este speranța că treci neobservată. Halal apărare. Așadar, frica de agresiune și de bărbați ne locuiește și va locui și mințile fiicelor noastre și pe ale fiicelor lor.
Femeile si-au început emanciparea acum aproximativ o sută de ani. Până la momentul respectiv, mii de ani, femeile au trăit și au fost socializate cu ideea că sunt “less than”. Că trebuie să se supună, că părerea lor nu contează, că sunt bune doar ca să facă copii și să aibă grija de familie. Mentalul colectiv feminin este plin până la refuz de frică, furie, rușine, neputință. Partea bună este că în majoritatea timpului reușim să adormim sentimenele astea și să ne agățăm de câștigurile din ultima sută de ani în care nu ne-am mai simțit așa și a apărut speranța. Însă, apoi, una dintre noi moare în bătaie și este carbonizată înr-un butoi, rămânând din ea doar dinții. Bărbați în uniformă așteaptă la poarta casei unde se întâmplă acestea, așteptând formalități. Alți bărbați și femei din ministere, poliție, guvern, dau din colț în colț de frică că o să piardă bani și putere pentru o amărâtă de fată care a avut ghinion. Agresorul vine și spune ca fetele astea de 15 și 18 ani s-au dus la el de bună voie și au vrut să întrețină relații sexuale cu un bărbat de 66 de ani. În momentele astea, nu știu despre voi, mie îmi vine să vomit. Și să urlu. Și apoi sa continui să vomit. Cuvintele nu își mai au sensul, speranța a murit deja in același butoi cu ramașițe ale acestor fete. În momentele astea eu mă simt pe deplin conectată la toată furia, frica, scârba, jalea, tristețea din adâncuri strânse de mentalul colectiv feminin în mii de ani. Toate aceste sentimente abisale mă inundă.
Și ce fac cu sentimentele astea? La nivel individual, ele mă motivează în munca pe care o fac cu clientele mele, în educația pe care o dau copilului meu, în decizia de a rămâne sau a pleca din țară. La nivel colectiv, însă, neputința este copleșitoare. Mă emoționează până în fundul sufletului curajul și rezistența Alexandrei de a suna de 3 ori (!!) la 112, de a spera până în ultima clipă că o va salva cineva, că așa ceva nu i se poate întâmpla ei până la capăt. Însă neputința societății în care s-a născut pe mine, astăzi, mă doboară. Eu, astăzi, nu mai pot altceva decât să disper. Nu mai pot decât să plâng. De durere, de furie, de neputință. Singura alinare, care la sfârșitul zilei de azi mă va ajuta să mă repun pe picioare și să continui, este însăși această durere colectivă. Nu sunt singură în durerea mea, alături de mine sunt mama, bunica, străbunica mea și ale tuturor femeilor. Avem forță în suferința lor. #cadeunacademtoate, însă și reversul este valabil: continuă una, continuăm toate. Nu neapărat răzbim, nu neapărat învingem. Însă ne avem una pe alta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Madam Dan e patriarhă, sau cum este?
Doamna Veoorica?
Doamna „ciocu mic, că acuma noi suntem la putere”?
Problema e pesedeul și cumetrii, doamnă dragă, nu Patriarhul Vasile.
E adevarat, violenta asupra femeilor este, in majoritatea cazurilor, comisa de catre barbati insa atunci cand este sistematic tratata neserios, sistemul in sine e misogin, de la operatorul sau operatoarea de 112 pana la ministrul de interne.
Si tocmai aici este problema - daca atitudinea intregii societati nu ar fi toleranta cu 'micile', 'neimportantele' interactiuni neplacute de zi cu zi - un pipait in autobuz, o ciupitura de sani, o mana pe fese... O altercatie domestica soldata cu o vanataie mascata de machiaj... Un prieten prea insistent, unul care iti lipeste fata pe poze cu femei goale...
Nimicuri. Pe care societatea le trateaza cu indiferenta, daca nu cu amuzament, deci si politia le trateaza cu indiferenta si amuzament. Si radem, radem, pana cand nu mai e de ras.
Femeile misogine, cele care au fost plasate in varful unei ierarhii de o gasca de barbati nu se tem de patriarhie, se simt protejate de ea, si chiar sunt. De ce ar deranja un sistem care le avantajeaza?
Si desi nu am incredere ca autoritatile ar fi actionat altfel, nu cred ca politia i-ar fi spus familiei ingrijorate ca baiatul lor a fugit de bunavoie cu agresorul, si nici o femeie nu ar fi glumit ca este 'nora' familiei indurerate.
Satul arde si baba se chiaptana!
Drama bietei copile, nu are nici o legatura cu subiectul pe care articolul si unele dintre comentarii il tot rostogolesc. Drama are legatura cu imbecilitatea si lipsa de omenie atat a autorului sinistrelor fapte cat si a neghiobilor care, printr-o gluma, la fel de sinistra a istoriei, au ajuns sa incurce destinele tarii noastre. Drama are legatura cu lipsa de profesionalism, cu lipsa bunului simt, cu faptul ca adevaratii profesionisti, care in fata unui asemenea apel de urgenta, pot reactiona din instinct, din reflex profesional, generand o solutie la care in situatii obisnuite, nici ei insisi nu s-ar fi putut gandi, au fost inlocuiti cu persoane obediente sau oportuniste, fara un minim de cunostinte sau abilitati adecvate.
Cruzimea acelui imbecil cred ca este egalata de cruzimea tembelilor care se afla in treaba si isi imagineaza in prostia lor uriasa, ca ei chiar conduc destinele acestei tari.
Si mai poate fi egalata de cruzimea cu care unii dintre noi, isi exhiba micile lor frustrari prostesti, facand din tantar armasar, dupa modelul conului Leonida.
Este un moment prea trist pentru a clama lucruri, care la un moment dat pot fi importante si pot fi generate de contexte cu adevarat dureroase, dar care nu pot fi comparate cu situatia in care un copil legat, speriat, plange si cere ajutor si care din pacate s-a sfarsit in singuratate.
Tot ce inseamna compasiune, revolta, furie, neputinta este confiscat din start si nu poate fi impartasit decat cu participantele la #cademtoate.
Poti sa mai spui ceva in legatura cu intrebarile insistente ale fiicei tale de 11,12,13 ani, ca de ce e nevoie sa coboare scarile sau cu liftul de la etajul 3, neaparat impreuna cu bunica? De ce crede tata ca sunt mai in siguranta pe trotuar decat in scara blocului sau in lift?
Preocuparea fiind chiar si pentru bunica, dar mai mare pentru asta mica.
Poti sa povestesti cuiva, ca nu aveai ce sa raspunzi la asa ceva, pentru ca nu vroiai sa o sperii si ai preferat sa taci si sa fii apreciat, ca un om care exagereaza, in legatura cu niste fantasme, care exista numai in mintea lui?
As fi preferat din toata inima sa fie asa, sa cred chiar si eu ca am exagerat si ca toate astea exista doar in imaginatia mea.
Din pacate, raspunsurile au venit din emisiunile de stiri, cu varf si indesat!
Avem voie Doamna Corina Stefan, si doamnelor care #cadetiodatacucorina, sa povestim,si noi, barbatii despre cum avem inima cat un purice si stomacul strans de ingrijorare pentru copilele noastre, mamele sau sotiile noastre?
Putem sa povestim si noi despre asta?
ca nu li se va intampla ceva tragic lor sau apropiatilor. Din pacate, asa functioneaza aceasta tara tip jungla.