Am călătorit prima oară cu avionul în afara țării în vara lui 1990. Eram atât de tânără încât nu-mi dădeam seama că mi se întâmpla ceva excepțional. Părinții mei nu mi-au prezentat vacanța asta ca pe ceva nemaipomenit pentru noi toți, abia scăpați de comunism, nu mi-au spus că eram primul membru al familiei mele care avea un pasaport cu care putea face orice dorea.
Înaintea plecării, tata mi-a arătat niste fotografii alb-negru și niște desene ale Parisului, în niște ghiduri, albume și cărți poștale din studenția bunicului, aduse și păstrate cu sfințenie în bibliotecă, în raftul cel mai de jos de sub fereastră, în rândul din spate de cărți. Mi-a făcut ceea ce acum s-ar numi un tur virtual al Parisului, povestindu-mi cu lacrimi în voce tot ce urma să văd, încărcându-mă de bucurie și entuziasm. Plecam dintr-un orășel modest de pe Valea Prahovei, să văd ceea ce tata spunea, fără să fi fost vreodată acolo, că e cel mai frumos oraș din lume.
Îmi amintesc și acum mirosul Parisului din dimineața în care am ajuns acolo. Este un miros pe care l-am recunoscut de zeci de ori, în alte zeci de dimineți petrecute acolo, un miros care pentru mine nu s-a schimbat în peste treizeci de ani. Pentru mine Parisul miroase a unt topit, lădițe de fructe și frunze de copaci, un miros puțin umed și puțin greu.
Am văzut locurile pe care mi le povestise tata și pe care mi le arătase acasă, stând turcește pe covorul din birou. Desigur că erau mai frumoase în realitate. Nu m-au copleșit, dar văzutul lor mi-a provocat o plăcere aproape fizică. Mi-a dat o bucurie nebunească, pe care la vârsta aia o simțeam des, pentru că de fapt eram la vârsta entuziasmului complet, la vârsta aruncării cu totul în orice aventură. Aveam zece ani și descopeream cât este lumea de mare și de frumoasă, iar asta nu poate fi decât ceva încântător. Cel mai bine îmi amintesc din Parisul văzut acum 32 de ani senzațiile, emoțiile. Această primă călătorie în afara țării, fără părinți, acest moment de libertate completă mi-a setat un standard, mi-a stabilit foarte bine în cap și în suflet ce caut în plecările mele: caut emoția, caut lumina, caut culorile, caut mirosul, caut poveștile.
Și, în toată lista mea de călătorii, despre toate locurile unde am fost, pot să povestesc cu ușurință despre lucrurile astea. Trebuie să mă concentrez și să mă adun ca să povestesc despre infrastructura de transport, despre costuri, despre obiective turistice sau despre cazări.
Toate locurile în care am fost au devenit bucăți din mine. Nu sunt puncte pe o hartă a lumii, nu sunt liste, nu sunt clasamente. Sunt bucăți din cine sunt eu azi. Copenhaga este locul în care am fost poate cea mai îndrăgostită din viața asta și este locul în care mă duc cel mai des în mintea mea. La Ronda este pentru mine cel mai erotic loc în care am pus piciorul. În Sarajevo aș vrea să nu mai calc niciodată-niciodată.
Este un singur fel în care eu înțeleg călătoritul: aproape desculț, fără grija bagajului sau a programului, putând să te oprești oricând să dansezi cu niște necunoscuți pe stradă, pregătit să schimbi în orice moment direcția în care mergi. Pentru mine călătoritul este un parcurs afectiv, nu unul geografic. Este ca viața, superb dacă nu-i ceri nimic bătând din picioruș.
De fapt locurile în care am fost, care și câte sunt ele, nu contează. Nu contează cum sunt ele cu adevărat, contează numai ce au făcut locurile alea cu mine. Spre exemplu, în Malaga eu am fost fericită, bolnavă de bucurie pe străzi, zile și nopți. Obiectiv, este Malaga un oraș în care le-aș recomanda prietenilor să meargă? Nu știu. De fapt nu aș putea sa recomand nimănui să meargă undeva anume, pentru că experiențele mele cu locurile sunt atâta de personale, încât orice recomandare are zero valoare.
Îmi plac piețele. Oriunde. Piețele de mâncare și de vechituri. Oriunde merg, caut piața de unde oamenii își iau mâncarea. Vreau să văd cum așază mâncarea, cum o aleg, cum o plătesc, cum o cară. Vreau să văd de ce se debarasează, de cât se debarasează. Vreau să văd ce-i atrage din mii de obiecte cu istorie. Oriunde merg, caut un cimitir în care să mă plimb. Vreau să văd cum este locul cu toți cei dragi ai celor rămași, vreau să știu cum își aranjează locul unde se duc să-și viziteze morții. Oriunde merg, caut un sexshop în care să intru. Vreau să aflu despre erotica lor, despre fetișuri și plăceri generalizate.
Oriunde ai merge, relația oamenilor cu mâncarea, moartea și sexul spune mai mult decât arta și istoria locului. Altfel, merg în muzee și galerii, caut restaurante și concerte, dar și borduri din locuri aglomerate pe care să șed și să fumez privind mult- mult timp oamenii, parcuri în care să mă gudur în iarbă uitându-mă la cerul care chiar nu este la fel peste tot.
Este minunat să vezi lumea, să mergi în locuri noi. Dar cu adevărat superb este că peste tot te duci cu tine. Să-ți dai voie să simți, înainte să vezi, să guști și să cheltui, asta e pentru mine magia călătoriei. Una cu magia vieții.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.