Poate nu cel mai sănătos, dar sigur cel mai prețios obicei al meu este că îmi îngădui să îmbătrânesc. Îmi îngădui să nu mai am pielea perfectă de la 20 de ani. Îmi îngădui să am vergeturi. Îmi îngădui să îmi albească părul. Îmi îngădui să nu-mi mai stea bine în fuste scurte.
Am peste 40 de ani și am început încet să îmbătrânesc. Nu are rost să mint, nu are rost să mă alint: îmbătrânesc. Am noroc, într-un ritm blând, pe care îl pot asuma ușor. Schimbările sunt fine, subtile, pe cele mai multe le știu doar eu. Schimbările astea sunt ca o toamnă aurie și blândă care îți face loc din august, mai întâi schimbând doar puțin lumina, apoi ceva nedefinit în aer și de abia după un timp începe să îngălbenească frunzele. În toate anotimpurile mele m-am privit obiectiv și egal, iar faptul că în adolescență nu mi-am crescut și creat complexe, mă ajută acum să îmbătrânesc asumat, cu umor și plăcându-mi de mine.
Discuțiile despre mărimea sânilor în generația și în gașca mea au fost multe. Și intense. În general se făcea mișto de fetele cu sânii mici. În particular, în gașca mea, se făcea mișto de mine. Era un mișto cald și prietenos al băieților, pe care am încercat să-l opresc (chiar dacă nu m-a durut cu adevărat niciodată) dar nu am reușit. La o petrecere acum ani și ani, am decis că nu mai vreau să mai aud aceste glume deștepte i-am dat un pumn (singurul pumn pe care l-am dat cuiva vreodată) celui care a făcut următoarea glumă despre sânii mei mici. Pumnul ăla a transformat „glumele” în discuții asumate, a separat taberele esteticii sânilor și ne-a unit în grupul celor care cred că femeile sunt mai mult decât cupa sutienelor lor. Și dacă am trecut prin tinerețe cu sânii mici, e floare la ureche să înfrunt bătrânețea cu ei lăsați.
Nu mi-am făcut niciodată griji că sunt prea mică de înălțime și nu am purtat tocuri mai lungi decât picioarele. Sunt minionă, 1,60 m nu e ceva flatant în generația mea, dar nu m-am cocoțat pe tocuri zi-lumină nici ca să par, nici ca să mă simt mai înaltă și nici ca să am impresia că dacă am tocuri în picioare sunt o doamnă. Ba chiar am privit și privesc în continuare superior spre cei care consideră că tocurile dau musai eleganță. Am văzut de prea multe ori ridicol și inadecvare pe tocuri ca să mai cred orbește în ele.
Nu mai am pielea perfectă de la 20 de ani. Nu MAI AM CUM să am pielea perfecta de la 20 de ani. Dar pot încerca să am cea mai sănătoasă piele pe care o pot avea la peste 40. Cu cremele potrivite și cu o rutină pe care la 20 de ani nu o puteam duce (la 20 de ani nu eram disciplinată, pe când acum sunt- sâc!) știu că nu va trebui niciodată să mă acopăr cu straturi de machiaj. Nu voi simți nevoia să-mi ascund ridurile sub gene false. Nu îmi voi camufla pistruii, nu îmi voi bronza pielea fără soare. La 20 de ani mi-am strigat vârsta prin toți porii. Ca noi toți. Și nimeni nu a făcut asta conștient. La 20 de ani pur și simplu nu poți ascunde că ai 20 de ani. E neimportant din ce motive, dar nici la 45 nu prea poți ascunde că ai 45. Găsesc că este sănătos față de mine să îmi dau voie să-mi arăt vârsta. Să îmi las toți porii să spună ce au ei de spus.
Am dus trei sarcini imense și trei ture de taifunuri hormonale sarcină- naștere- alăptare. În trei sarcini pielea s-a întins și s-a retras în dimensiuni de negândit, totul s-a schimbat sus- jos- sus- jos, dar cândva a sosit și momentul calmului. Momentul în care am simțit că iar am controlul total. Dar aveam controlul asupra unui corp însemnat. Însemnat de copiii mei, de purtarea, nașterea și hrănirea lor. Primul pas a fost să merg la un estetician, să îi cer să-mi repare fațada. Am avut norocul să întâlnesc un doctor care, după o discuție lungă, pe alocuri absurdă și complet inconfortabilă pentru mine, mi-a spus zâmbind că, dacă aș fi fiica sau soția lui, nu ar interveni nici în ruptul capului. Mi-a vorbit despre perfecțiunea naturii și splendoarea imperfecțiunii, și mi-a spus că am “doar un corp însemnat de dragoste”, iar asta e păcat să fie șters. Mi-a spus și că îi pot suna oricând și putem începe orice proceduri doresc. Nu l-am sunat niciodată. Este eroul meu salvator, un străin care mi-a deschis ochii și a schimbat felul în care îmi privesc corpul.
Îmi amintesc perfect cum a început mama să albească. „Din față, că ar fi păcat să nu știe toată lumea. Dar nu e ca și cum aș avea ceva de ascuns.” Eu eram în primii ani de liceu și mama avea părul scurt. Pentru prima oară și l-a lăsat lung și l-a încrețit isteric. Probabil că a simțit nevoia să facă ceva, să facă și ea o schimbare drastică cu părul ei, nu numai părul ei cu ea. A consumat momentul și continuat să albească asumat, într-o coafură simplă, cu firele grele, drepte. Atunci când părul meu frumos a început să albească am decis că îi voi da voie. Refuz să-l vopsesc. În primul rând pentru că de fapt mă deranjează prea puțin că albesc, apoi pentru că nu am văzut niciodată în viața mea păr vopsit care să fie mai frumos decât unul natural. Bine, și pentru că vopsitul lui implică niște timp pe care prefer să-l investesc altundeva. Cred că vopsindu-mi părul pentru că e alb aș avea sentimentul că mă mint puțin și nu vreau asta, sau că încerc să mă ascund de mine, și nici asta nu doresc.
Nu-mi pasă ce haine sunt la modă și ce nu. Am avut mereu un stil foarte personal, pe care îl asum și pe care nu-l negociez pentru nimic în lume. S-a râs de mine pe stradă, am fost arătată cu degetul pentru pantofii pe care îi aveam în picioare, am auzit milioane de remarci “subtile”, dar pasiv agresive la adresa felului în care mă îmbrac și nu mi-a păsat niciodată. Am considerat mereu că lucrurile astea spun mai multe despre cei care mă critică decât despre mine. Și când ai trăit o viață de „proscrisă”, la maturitate chiar nu mai contează că nu mai poți purta fuste scurte. Nu aș da o viață întreagă de joacă și experiment vestimentar pe 10 ani în plus de plictiseală într-o fustă creion mini. Nu are rost să mă prefac: nu e o surpriză, am știut întotdeauna ce părți ale corpului nu voi putea să îmi expun toată viața. Mă bucur că am recunoscut din timp asta.
Mi-a fost mereu clar că nu sunt în linie cu așteptările momentului în raport cu frumusețea sau cu standardele (nebunești) ale apariției fizice ale femeii în societate. Mi-am trăit cei mai mulți ani în România, un loc al discrepanțelor extreme între ștacheta frumuseții feminine și cea a frumuseții masculine. În România femeile nu au voie să fie decât înalte, frumoase, cochete și slabe. Pe când “bărbații nu trebuie să fie decât puțin mai frumoși decât dracul”. Da, această glumiță sinistră a schingiuit generații întregi și a deformat definitiv felul în care oamenii se uită la ceilalți și la ei înșiși! Fac parte dintr-o generație de femei care au învățat de mici că frumusețea este o obligație (dar nu și mersul regulat la ginecolog sau la dentist), iar bărânețea este mai urâtă decât moartea.
Pentru un corp sănătos îmbătrânirea un înseamnă nici degradare și nici urâțire. Înseamnă că în sfârșit ai ocazia să faci cu tine EXACT ce vrei tu și nu ai putut face când aveai 20 de ani pentru că erai prea ocupat să le faci altora pe plac. Bunica mea a murit la 96 de ani. Printre mesajele de condoleanțe pe care le-am primit, doi prieteni care nu se cunosc intre ei mi-au scris același lucru: “Bunica ta a fost pentru mine cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o”. Unul dintre ei o cunoscuse când avea 80, iar celălalt când avea 89.
Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase.
Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ideea că femeia TREBUIE să arate așa și pe dincolo ne-a intrat în subconștient. Da, și mie. Și e greu să te desprinzi.
Am ajuns la concluzia că femeile românce sunt în realitate nesigure. De ele, de partener. De aia trebuie să rămână " valabile" si să nu-și iasă din mână. Se simt obligate să fie în stare să flirteze și să atragă așa cum bărbații (unii) se simt obligați să încerce pe lângă orice femeie. Sigur, mai sunt și conformistele, cele care se gătesc ca pentru teatru când în realitate merg la serviciu. Sau cele orgolioase. Dar baza acestei manifestări (cred eu că) e nesiguranța. Când cineva exagerează într-o privință, sursa trebuie căutată în altă parte. La alt nivel, de obicei mai sus. Insatisfacție în relație, neîmpliniri.
Doamna autoare își permite să fie cum e, evident într-o variantă optimă. Da, în poză e machiată dar minimalist. Îngrijită. Se cunoaște femeia realizată și care nu simte nevoia să apeleze la artificii. Știe cine e. Îmi place mult această atitudine. Rămas bun nesiguranță, bun venit conștiență și maturitate.
"Imi bag picioarele in ce ziceti voi despre mine, io stiu exact CINE SUNT iar CUM ARAT nu este CINE SUNT. Timpul petrecut ca sa va fac sa va holbati la mine este cheltuit din VIATA MEA si am gasit pentru el intrebuintari mai placute MIE"
O singură întrebare nu-mi da pace.......
Cum de au zburat 68 de ani asa într-o clipă.
Putem fi femei frumoase și echilibrate și dacă ne punem fuste scurte la vârste mature, și dacă avem părul de culori diverse, și dacă alegem în general altfel decât dvs.
Felul cum vorbim noi, femeile, despre alte femei este principalul combustibil al misoginismului. Și dacă am accepta că lumea nu se împarte în eu (și familia mea) și restul femeilor mai prejos de mine, viața ar fi mai plăcută pentru toți locuitorii planetei - inclusiv pentru băieții care nu ar mai auzi chiar de la mamele lor cât de nedemne de prețuirea lor sunt alte femei...
Si fata de cele (cei) care se complac.
Si sunt de acord cu acesta agresivitate a sentintelor si acceptarii.