Foto: Liviu Florin Albei/ Inquam Photos
Sunt un ateu. Acest articol NU dezbate existența lui Dumnezeu, ci este o poveste despre parcursul meu, de la copil creștin la ateism. Cum nu cred în nicio deitate, venirea Papei nu a trezit în mine niciun sentiment de evlavie. Cu toate acestea, a răscolit în mine unele amintiri, atât din copilărie, cât și din viața adultă.
Cele mai frumoase amintiri ale mele din perioada ante-atee sunt amintirile de la Paște, când, copchil fiind, cântam în corul de la biserică. Mi se părea ceva atât de minunat, atît de feeric. În continuare, Prohodul mi se pare cel mai frumos ritual creștin ortodox.
În perioada aceea credeam cu tărie în Dumnezeu. Asta până când, într-o duminică, o babă m-a luat la rost că nu am trecut cum trebuie prin fața altarului. Mă uitam la ea și nu înțelegeam ce am făcut. De ce mi-a spus că este păcat?! Pentru ce m-ar fi pedepsit Dumnezeu, din moment ce nu făcusem nimic greșit? De ce i-ar fi păsat lui Dumnezeu cum trec eu prin fața altarului - de la stânga la dreapta, sau de la dreapta la stânga? Dumnezeu este tot atât de incorect precum adulții - mi-am spus - astfel încât să te pedepsească pe lucruri fără de sens? Și dacă da, atunci Dumnezeu nu…
Ei bine, acest episod mi-a declanșat o căutare a propriei credințe. Eram clasa a IV-a. Până la sfârșitul clasei a V-a, am ajuns la concluzia că Dumnezeul biblic este o himeră. Dar era concluzia unui copil, iar adulții te pedepseau pentru mai mărunte de atât; prin urmare, nu puteam să le spun părinților. La școală nu puteam să vorbesc despre asta, deoarece nu voiam să fiu marginalizat.
Am avut norocul ca pe tot cuprinsul școlii să fiu ceea ce se poate numi un copil popular. Eram mereu înconjurat de fete și eram cool. Cum să-i spun eu colegei de clasă, pe care o plăceam, că eu nu cred în Dumnezeu, deși ea la fiecare lucrare se ruga la Dumnezeu? Necredința are multe aspecte negative, chiar și la acea vârstă - din cauza presiunii sociale.
Câțiva ani de zile am trăit cu sentimentul că, dacă povestesc lumii ce cred despre Dumnezeu, voi fi ori pedepsit, ori marginalizat. Părinți - nu, profesori - nu, colegi - nu, prieteni - nu. Nu puteam să le povestesc. Era un sentiment extrem de apăsător și mă simțeam atât de singur. Peste ani de zile am înțeles că eram, de fapt, o minoritate care în acea perioadă era persecutată. Iar persecutarea se făcea indiscriminatoriu de vârstă.
Anii au trecut, iar eu am intrat în adolescență. Iar ca orice adolescent, am devenit un rebel și jumătate. Mi-aduc clar aminte că atunci când eram clasa a VIII-a am avut prima mea discuție sinceră despre ateism cu părinții. Mama a făcut ditamai scandalul, iar cu taică-meu am avut o discuție (destul de aprinsă) despre creștinism, ateism și moralitate.
În liceu deja mă descătușasem de temeri și devenisem un aprig contestator al religiei. Și totuși, am avut media 10 la orele de religie. Până în zilele acestea am rămas prieten cu profesorul de religie din liceu. O persoană deosebită!
Timpul a trecut iar eu eram logodit. Iubita de atunci credea într-o formă „îndulcită” a lui Dumnezeu. Și cum ne făceam noi planuri de nuntă, inevitabil a venit vorba și despre căsătoria religioasă. Am primit mai multe argumente (atât de la ea, cât și de la cunoscuți) în genul „este doar un gest formal, de ce nu poți să-l accepți dacă oricum nu crezi în el?”. Era total fals, deoarece nu era doar un gest formal, era un gest care îmi nega principiile, care îmi nega propria-mi ființă.
În loc de concluzie… Eram acum câțiva ani cu maică-mea. Nu mai știu cum venise vorba, dar am reiterat că sunt ateu. La aceste vorbe, ea mi-a răspuns foarte indignată: „Haide, mă, mamă! Eu știam că nu crezi în Dumnezeu, dar cum să spui că ești ateu? Tocmai ateu?!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
A fost în ziua în care am aflat despre un om numit Christopher Hitchens.
In loc sa ne preocupam de ceea ce se va intampla cu noi in nefiinta, mai bine sa ne preocupam de ceea ce facem in fiinta si ce amprenta lasam pe acest pamant. Ar trebui sa ne preocupe sa punem umarul la progresul acestei lumi pentru ca o facem pentru copiii nostri.
"The more you read, the more gods become smaller and vanish." :)
Si daca presupunem ca acest Creator inca mai este prin preajma este f. probabil din cand in cand sa intervina pentru a mai modifica niste lucruri (spre exemplu sa ne faca sa ne iubim intre noi mi se pare o chestiune esentiala pentru supravietuirea umanitatii)
Dar viata de apoi, diavoli, ingeri, binecuvantarile , frica de Dumnezeu par inventii umane pentru ca sunt unelte de manipulare si prea apar in toate religiile de peste tot.
In concluzie, Dumnezeu este Cel Ce Este (Iahve) nu Cel ce vrem noi sa fie.
Ca si ratiune am una foarte simpla: orice se intampla trebuie sa aiba o cauza, sa numim acea cauza a universului Creator. Cuplat cu faptul ca design pare inteligent voi presupune ca acea cauza este o actiune inteligenta (adica are un scop)
Nu este treaba stiintei nici sa dovedeasca ca nu exista Mos Craciun, Zana Maseluta, Flying Spaghetti Monster etc.
Compari mere cu pere, religia este o poveste, stiinta este observarea realitatii, nu are cum si nici de ce observarea realitatii sa confirme sau sa infirme povesti. Nimic din religie nu explica ceva ce stiinta ar avea nevoie sa explice.
Si sa vezi coincidență ca si la calculatoare procesele din univers sunt cuantice(discrete) nu continue. Si spatiu este cuantic.
Si poate timpul este doar un tick de CPU, tick in care o particula trece de la o stare la alta.
Si sunt de acord cu tot ce a spus Hawkings doar ca el mentioneaza un design si spune ca designerul nu este present (observabil permanent) in spatiul si timpul nostru. Deci stiinta nu va putea dovedi vreodata ca el exista.
pot considera ateu definitiv pe cineva impresionat de slujba Prohodului. Poate e cum spune Virgil Iordache în ultimul text de pe contributors - că finalmente Dumnezeu hotărăște chiar și credința fiecăruia.
Ar trebui să mulțumești pentru asta.