Foto: Profimedia Images
Într-un articol anterior am descris relaţiile toxice. Probabil că mulţi dintre dvs. le-au recunoscut: fie observate la persoane din preajma dvs., fie chiar atingȃnd aspecte ale relaţiilor personale. Şi probabil că aţi mai observat ceva: deşi pentru cei din jur semnele abuzului sunt evidente, peroanele care cad victimă unor relaţii toxice au reale dificultăţi de a ieşi din acestea.
Oare de ce se întȃmplă aşa? Ei bine, explicaţiile sunt multiple şi nici unul din aceste fenomene nu poate fi anulat „peste noapte” (deşi cu timp şi efort lucrurile cu siguranţă se pot îmbunătăţi semnificativ).
Primul lucru este acela că relaţiile toxice nu au fost aşa de la început; abuzul s-a instalat treptat, drept care victima pare că s-a obişnuit cu fiecare etapă în parte, şi îşi dă seama că acest lucru s-a întȃmplat atunci cȃnd lucrurile au devenit extrem de grave (sau nu-şi dă seama nici atunci).
Oricum, şi dacă toxicitatea relaţiei este identificată, victimele au mari dificultăţi să spună stop. Asta în primul rȃnd pentru că relaţia le-a minat una din cele mai importante surse ale autonomiei personale, şi anume stima de sine. Chiar dacă victima îşi formulează în minte gȃndul că ar putea pleca, imediat apar argumente legate de faptul că nu s-ar descurca singură, de obicei raţionalizate sub forma unor componente economice (cum mă descurc financiar, cum plătesc ratele, cum întreţin copiii, etc.) şi uneori sociale (ce va zice lumea, cum mă va vedea familia, mă fac de rȃs, etc).
De multe ori persoanele care au devenit victimă în relaţii toxice sunt persoane dependente, care nu-şi pot imagina viaţa fără alte relaţii, de înlocuire, şi nu cred că sunt suficient de bune pentru a găsi o nouă relaţie, mai bună (şi evident nici nu iau în calcul a trăi – fie şi doar temporar – în afara unei relaţii). Teama de singurătate este un factor major în rămȃnerea în relaţii toxice.
Mai apar şi alte elemente, respectiv vinovăţia sau teama. Fie partenerul toxic din relaţie se poziţionează ca fiind în nevoie de ajutor (cum este în cazul codependenţei), reproșând victimei că plecarea din relaţie l-ar lăsa complet neputincios, fie acesta ameninţă cu tot felul de acţiuni care ar pune victima în pericol, psihologic sau fizic. De la „te las fără copii’, pȃnă la „te omor” (sau „mă omor”, în cazul utilizării vinovăţiei), tot felul de argumente sunt utilizate pentru a teroriza victima şi a-i paraliza capacitatea de acţiune.
Speranţa este şi ea un factor care împiedică ruperea unei relaţii toxice. Nicio relaţie nu este liniară, apar şi momente bune, şi momente rele. Dacă într-o relaţie sănătoasă momentele rele sunt de obicei rare şi sunt rezolvate colaborativ, într-o relaţie toxică momentele bune sunt excepţia, dar asta nu înseamnă că ele nu există, şi asta îi poate da victimei încredere că da, relaţia se poate îmbunătăţi. Mai ales dacă vine cu promisiuni solemne din partea abuzatorului (promisiuni care de fapt au mai fost oferite şi la fel de rapid încălcate).
Lipsa (reală sau percepută) de suport social şi sau legal/instituțional sunt factori care cȃntăresc şi ei greu. Uneori familiile persoanelor abuzate refuză să vadă suferinţa victimei şi insistă asupra menţinerii relaţiei din motive economice sau sociale. Alteori relaţia toxică este exact una din cadrul familiei de origine şi argumentul este că „asta este, sunt părinţii/fraţii/surorile/bunicii tăi” (deşi chiar in acest caz o soluţie pentru victimă este chiar retragerea – cel puţin psihologică – din relaţia toxică). Alteori partenerul toxic este un superior în organizaţie, sau chiar un coleg şi apare ideea că nu se poate face nimic fără a-şi pierde slujba. Chiar în cazul relaţiilor toxice de cuplu poate apărea ideea că celălalt are avocaţi mai buni, sau că „mi-e ruşine să chem poliţia cȃnd am fost victima violenţei conjugale”. Uneori apare o presiune socială de tipul „mai bine să crească copiii cu ambii părinţi”, şi lista poate continua.
Alt factor agravant este lipsa unei reţele sociale a victimei: îndepărtarea de toţi cei apropiaţi (fie ei rude sau prieteni) face parte din „panoplia” de arme folosite de abuzator: în consecinţă, victima în primul rȃnd că nu mai are persoane cu ajutorul cărora să testeze realitatea obiectivă (rămȃnȃnd prinsă în universul fals construit de abuzator) şi apoi simte că nici nu ar avea să apeleze pentru sprijin (emoţional sau practic) în caz că ar decide să părăsească relaţia.
Toate aceste elemente coroborate conduc la o „îngheţare” a victimei, care se auto-convinge că „asta i-a fost soarta” sau că „nu este în stare să facă nimic”, sau chiar că „nu merită mai mult de atȃt”. În plus, manipularea o face să se simtă puternic responsabilă, iar odată ce conştientizează toxicitatea nu face altceva decȃt să îşi asume vina, să îşi facă reproşuri şi … să se consoleze cu relaţia. Alte persoane pur şi simplu nu pleacă pentru că sunt convinse că persoana toxică nu se va putea descurca singură, drept care empatia le creează o puternică stare de vinovăţie (care este exploatată de partenerul toxic din relaţie).
Ei bine, se poate face totuşi ceva? Este posibilă repararea unei relaţii toxice sau ajungerea de către victimă la concluzia că lucrurile nu mai pot avansa aşa şi este nevoie să ia iniţiativa pentru a ieşi dintr-o astfel de relaţie? Răspunsul la aceste întrebări nu e unul simplu, aşa că am decis să ii dedic o postare separată, săptămȃna viitoare.
Articol publicat anterior pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.