Candidat la parlamentare: sufăr de „sindromul impostorului”

A trecut ceva timp de când USR a predat la BEC listele cu 350.000 de semnături. Un număr aproape dublu față de ceea ce îşi propusese iniţial. Şi eu am fost unul din miile de voluntari care a participat la această iniţiativă, înfruntând frigul aprig, ploaia sau soarele puternic. Nu ştiu exact câţi voluntari am fost în toată ţară. Este mai puţin important.

Şirul evenimentelor care urmează s-a derulat foarte repede, iar multele sarcini care trebuiau duse la capăt au căzut pe umărul câtorva oameni foarte implicați. După strângerea semnăturilor, am participat la alegerile interne din cadrul organizaţiei judeţene USR Neamţ. 

Am fost ales drept candidat la Camera Deputaţilor. Biroul Naţional a validat lista candidaţilor şi, cu viteză luminii, a trebuit să întocmim dosarul candidaturilor care trebuia depus la Biroul Electoral Judeţean până pe 27 octombrie. Dosarul a fost depus pe ultima sută de metri. Au apărut tot felul de contestaţii de care am trecut cu brio, iar recent a fost aprobată şi noua sigla a partidului.

În toată această perioadă, am fost foarte activ, având oportunitatea de a interacţiona cu mii de oameni în timpul strângerii de semnături. Am avut posibilitatea să iau pulsul societăţii chiar în mijlocul acţiunii, nu din statistici şi pronosticuri. În tot acest timp se strecura în mintea mea o îndoială blajină, cum că ar trebui poate să fie alţii în locul meu pe listele USR, alții mai vrednici. Nu aş putea să spun cu exactitate cât a durat acest sentiment. Era oricum destul de paradoxal. Atunci când mi-am depus candidatura nu am avut nicio ezitare. Slavă Domnului, cum zic moldovenii, nu m-a ferit Dumnezeu de binecuvântarea lui. Am o carieră profesională înfloritoare, am avut un parcurs academic internaţional care mă mulţumeşte, sunt căsătorit şi am un copil. Am şi maşină (Dacia) şi casă (un apartament). Am expus în mai multe ţări, iar instituţiile europene îmi fac cu ochiul. Vorbesc mai multe limbi străine decât şi-ar fi imaginat vreodată bunica mea analfabetă. Cu toate acestea, au apărut în mintea mea întrebări de genul: Oare nu sunt alţii mai buni decât mine care ar trebui să fie în locul meu? Sunt eu de teapa colegilor mei de pe listele USR din alte judeţe?

În alte cuvinte, mă mustra conştiinţa că, în ciuda faptului că mi-aş fi dorit să reprezint judeţul Neamţ, mă gândeam că poate nu merită să candidez. Pur şi simplu puneam capul pe pernă şi mă gândeam la toţi oamenii din jurul meu pe care îi stimez mult, îi apreciez pentru ceea ce sunt şi ceea ce fac şi îi priveam că fiind foarte vrednici pentru o candidatură. Aceste sentimente nu îmi anulau simţul de responsabilitate pe care mi l-am asumat încă de la început, dar reuşeau să mă răscolească în aşa măsură încât să nu mă simt confortabil sută la sută. Nu am vorbit cu niciun coleg despre acest lucru, ci mi-am zis pur şi simplu că este o fază care vine atunci când noi ca indivizi ne autodepăşim limitele. Nu a trecut mult şi mi-au venit în minte vorbele unui amic care în primăvară postase un video în care descria simptomele „sindromului impostorului” sau cum zic americanii „the fraud syndrome”. Ei bine, am dat imediat de acel video şi m-am liniştit. M-am regăsit în descrierea amicului. Mai mult decât bucuria cofirmării “sindromului impostorului”, pentru a-mi reveni am fost ajutat de mulţi factori externi. De exemplu publicarea listelor de candidaţi ale partidelor parlamentare: mulţi oameni certaţi cu legea, condamnaţi penali, suspecţi de fraude cu milioane de euro, candidaţi cu doctorate plagiate, fii şi fiice de bani gata, odrasle de baroni locali şi aşa mai departe. Odată ce listele au fost făcute publice, m-am liniştit pentru că am înţeles că raportat la backgroundul candidaţilor din partidele clasice, motivele pentru care eu eram îngrijorat erau aproape egale cu zero.

În aceste momente de cumpănă m-am întrebat adesea de ce partidelor mari nu le este ruşine să iasă în public cu asemenea oameni, dar mai ales de ce m-aş simţi inferior lor în condiţiile în care atât din punct de vedere profesional, cât şi al raportării faţă de normele morale ale societății, ei stau în mocirlă, iar mie nu mi se poate reproşa mai nimic. A, ca să fiu sincer până la capăt, în decembrie 2013, am luat o amendă de depăşire a vitezei în localitate. Mi-am recunoscut vina şi am plătit amenda pe loc. Şi cam atât.

Dacă partidele clasice au pus pe listele lor tot ce au ei mai bun, înseamnă fie că trăim în lumi paralele, fie că e o virtute să ai obrazul gros. Nu cred în ultima variantă Prinţul a luat-o pe Cenuşăreasa de nevastă în ciuda faptului că mama cea vitregă a împopoţonat-o pe fata cea hâdă şi rea. În ciuda piedicilor şi a simplităţii în care trăia, Cenuşăreasa era convinsă de valoarea ei, iar în final toată natura i-a venit în ajutor. Vom vedea cu cine va face prinţul nuntă după aceste alegeri parlamentare!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp