În această toamnă, pentru câteva săptămâni, am fost voluntar într-o campanie de strângere de semnături pentru două candidaturi independente la parlamentare.
După 12 ani în București, în acest an am avut ocazia să petrec mai mult timp în alte orașe, mai întâi acasă, în Drobeta-Turnu Severin, și acum în Piatra Neamț.
O primă constatare: în comunitățile din provincie, indiferent care este această provincie, întâlnim probleme și comportamente similare - oameni care își duc viața de azi pe mâine, care sunt obosiți și dezamagiți de ceea ce se întâmplă în jurul lor și care se concentrează pe lipsurile cotidiene.
La Piatra Neamț, într-o oră, strângeam între 10 și 14 semnături. În comparație cu reprezentanții altor partide, care au adunat sute de mii de semnături, îmi dau seama că nu am abilități deosebite în interacțiunea cu alegătorii. Sau poate că sunt un voluntar ghinionist, care a nimerit într-o lume absurdă în care numeroși cetățeni refuză implicarea și au o aversiune foarte mare față de partidele politice.
Oamenii mă zăreau de departe cu foile în brațe și nici nu apucam să deschid gura, că îmi spuneau franc în față:
- Dacă-i cu partide nu mă interesează.
După 26 de ani de democrație, prea greu de explicat și chiar mai greu de aplicat, majoritatea românilor au decis că cea mai sigură variantă pentru o viață liniștită, fără dezamăgiri, este să uite de existența partidelor și a politicienilor. Speranțele din anii ‘90 au fost rapid înlocuite de lehamite, iar partidele au devenit sinonime cu „atențiile” din timpul campaniei electorale și cu ignorarea din timpul mandatului. Promisiunile neonorate, corupția, lipsurile de tot felul, viața tot mai grea și multe altele au spulberat încrederea oamenilor în politicieni și în instituțiile statului.
- Ori cu ei, ori fără ei e la fel, a devenit o părere general valabilă în România. De aceea, oamenii întâlniți de mine preferă să-și vadă de problemele lor și să uite cu totul de existența partidelor și a politicienilor.
Pentru unii, amintirea comunistă este încă vie și plină de regrete:
- Dacă erai de la PCR, îți semnam de zece ori. Ăia au fost niște îngeri, în comparație cu ăștia.
- Pentru noi, oamenii de rând, a fost bine în comunism.
Ascultam invocarea comunismului prin nostalgia amintirii bunurilor primite de la partid. Torționarii?! Niște bunici cumsecade. Asta în timp ce eu vorbeam despre democrație, schimbare, speranță și implicare.
Dincolo de aceste nostalgii, comunismul a lăsat urme mult mai adânci în societatea românescă. Statul român, proprietatea tuturor și a nimănui, dar mai mult a unor cunoscători, ținut în viață cu milă domnească pentru popor, are în mintea noastră rolul de bun provider. Statul este obligat să aiba grijă de noi, să ne dea casă și masă, locuri de muncă și ajutoare sociale.
Mita electorală și comportamentul duplicitar al politicienilor din campaniile electorale au amplificat această mentalitate dobândită din comunism. „Ce îmi dai, sau ce mi-ai dat până acum” a devenit convingerea națională, care definește, de fapt, implicarea civică a multor români.
- Acum, că ți-am semnat, nu îmi dai 10 lei?
În Piatra Neamț, am fost foarte recunoscător când o doamnă mi-a semnat ambele liste de susținători, spunându-i cât de mult îi apreciez spiritul civic și implicarea. Nu am apucat bine să termin cu mulțumirile, că solicitarea dumneaei m-a lăsat perplex:
- Acum, că ți-am semnat, nu îmi dai 10 lei?
Tremuram de frig, dar am simțit că m-am încălzit de rușine, într-o clipă. I-am spus că nu plătesc pentru semnături și că îi dau semnătura înapoi, dacă dorește. Reacția doamnei nu a fost singulară. În mentalitatea colectivă avem doar drepturi și prea puține responsabilăți. Vrem să ne dea statul că de aia e stat, iar de oferit … ei bine, să ofere alții.
La 26 de ani de la Revoluție întâlnim destul de mulți români care nu au dobândit niciun fel de competențe și abilități democratice. Cetățeanul turmentat, înainte să ajungă în cabina de vot nu face nici cel mai mic efort să se informeze despre candidați. Ce să mai spunem despre programele partidelor?
- Dacă semnez asta înseamnă că intru în partidul vostru? rezumă gradul de înțelegere a multor cetățeni privind mecanismele democratice.
Funcționăm individual pe principiul „când am intrat în casă, nu mai mă interesează nimic”, încât suntem stresați la maximum să ne facem o carieră sau doar să câștigăm un ban în plus și să ne plătim datoriile lunare. Am uitat ce înseamnă să faci o faptă bună, nu contribuim la binele comun și nu prea ne pasă decât de noi înșine. Cu acest comportament cum putem să construim o societate normală? Suntem mereu ocupați, alergând spre o viață mai bună, așa că de câte ori încearcă cineva să ne oprească ... răspundem pe negândite:
- Nu am timp!
De fapt, nu mai avem timp, în primul rând, pentru speranță și încredere. În România, aproape că nimeni nu are încredere în nimeni, iar dacă există o fărâmă de speranță ne este frică că totul poate fi doar o închipuire. Nu suntem autentici decât în momentele de deznădejde și durere profundă. În rest, permanentizăm impostura și nu punem prea mare preț pe educație, pentru că am văzut că ne descurcăm și așa.
Cea mai mare frică a românilor: „Nu-ți dau CNP-ul nici dacă îmi dai bani!”
Un cetățean mi-a spus tranșant:
- Semnez, dar nu îți dau CNP-ul nici dacă îmi dai bani. Am eu, aici, ceva în cap, e o hoție în seara asta, dacă îmi face cineva credit la bancă? Mi-e frică.
Replica domnului speriat de creditele făcute pe stradă cu CNP-ul a fost cea mai întâlnită.
- Îți dau CNP-ul ca să îmi ia cineva pensia? mi-a spus o altă doamnă.
Refuzul multor români de a semna listele de susținători indiferent de partid sau candidați este o formă de protest, un fel de grevă japoneză în stil mioritic. Un act simbolic într-o democrație bolnăvicioasă în care o parte dintre conaționali consideră că dacă nu semnează listele de susținători fac rău politicienilor.
Pentru unii dintre cetățeni, CNP-ul este un bun național, aur curat. CNP-ul este chiar mai important decât oamenii sau decât însăși România:
- Lasă așa, să se fure. Dă-o dracu’ de țară.
- Nu îmi pasă de țara asta, urăsc tot din ea.
Românii sunt convinși că asta e viața lor și că altfel nu are cum să fie. De aceea, nu mai cred pe nimeni și spun printre înjurături:
- Nu ai înțeles nimic, tinere. Schimbările se fac cu revoluții și război. Faceți voi, tinerii, pe dracu cu ideile voastre.
- Votul nu contează și oricum nu schimbă nimic, îmi spunea plictisit altcineva.
Să le mai zic ceva? Mi-am cumpărat o merdenea și am împărțit-o cu porumbeii, de lângă muzeul de istorie din Piatra Neamț.
Cred că prin indiferență, nesimțire și obediență în România anormalul a devenit normal și viceversa. Societatea defectă construită după 1989 cu susu-n jos a perpetuat o normalitate absurdă, a continuat fariseismul comunist, a dat credit demagogiei promovând nonvalorile și ne-a făcut să ne îndoim de noi, de libertate și democrație. Comportamentul anormal a fost preluat și repetat de noi toți, într-o formă sau alta, indiferent de vârstă și clasă socială și l-am utilizat atât de frecvent, încât a devenit obișnuință. În acest fel, la noi este normal să dai șpagă pentru un serviciu public, trenurile să aibă întârzieri permanente, să schimbăm legile pentru că dacă le încalcă prea multe lume, sigur sunt greșite, societatea să fie sufocată de antimodele și, într-o mare măsură, România să fie cu susu-n jos într-o normalitate absurdă.
Simpla strângere a semnăturilor pentru depunerea candidaturilor, element cheie în procesul democratic, dobândește accente absurde într-o societate care își dorește democrația cât timp este un concept abstract, departe de noi și protejat de entitați atotputernice, nevăzute și neștiute.
Refuzul multor români de a semna listele de susținători, indiferent de partid sau candidați, este o formă de protest, un fel de grevă japoneză în stil mioritic. Un act simbolic într-o democrație bolnăvicioasă în care o parte dintre conaționali consideră că dacă nu semnează listele de susținători fac rău politicienilor.
Adevărul este exact pe dos pentru că în mod inconștient ne facem rău singuri.
Nu vă exagerez că am fost șocat de furia oamenilor întâlniți, multe situații neputând fi reproduse aici, dar adevărul este că în acest fel gândesc mulți români despre țara noastră. Au fost tot timpul dezamăgiți de cineva, încât au renunțat să mai creadă că în România putem avea o viață normală.
Cred că în ziua în care ne vom opri să ne mai judecăm unii pe alții, vom începe să ne ascultăm, vom renunța să ne mai înșelăm și să ne bârfim, poate cine știe, chiar vom deveni o națiune și va începe să ne meargă mai bine. Spun asta, pentru că dincolo de remarcile dure de mai sus, din când în când, aveam și interacțiuni reușite, discutând cu oameni de bună credință care au semnat cu speranță că poate, totuși, se schimbă ceva.
Aceștia sunt românii care nu au renunțat niciodată și care sunt dispuși să încerce până când vom reuși. Pentru că e nevoie să reușim decât o singură dată și atunci totul se va schimba. Avem nevoie de oameni care să își facă treaba pentru care ne-au cerut votul înainte de a-l cere pe următorul. Avem nevoie de acțiuni concrete pentru oameni și comunitate.
Fac parte dintr-o generație care pare că abia acum se trezește. Am văzut cu ochii noștri că fără implicare nimic nu se schimbă. Rostul nostru este să schimbăm această realitate pentru că timpul nu prea mai are răbdare cu noi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Dacă am nevoi, am dreptul ca ele să fie satisfăcute, fără ca eu să fac nimic.
2. Nimic nu se poate schimba. Suntem pierduți. Sistemul e prea rezistent, ei sunt prea bine organizați, noi prea slabi.
Cei stăpâniți de prima idee reprezintă masa de manevră, ce poate fi cumpărată și strunită cu pomeni electorale. În general pătura săracă.
Cei stăpâniți de-a doua idee, sunt cei care nu se prezintă la vot, făcând ca prima categorie să dicteze rezultatul alegerilor. Aici se înscriu în general cei din pătura mijlocie, care ar avea puterea să schimbe ceva, dar nu o fac.
Ei bine aici stă cheia, în această a doua categorie, iar cei care fac jocurile știu asta.
Uitați-vă în jur, chiar și aici pe republica.ro, și-o să vedeți ce eforturi extraordinare fac să ne otrăvească constant mințile cu această idee de lehamite, de incapacitate, de fatalism.
Haideți să trecem de vălul lor de fum și să ne luăm puterea înapoi. Mergeți la vot!
1. Dacă am nevoi, am dreptul ca ele să fie satisfăcute, fără ca eu să fac nimic.
2. Nimic nu se poate schimba. Suntem pierduți. Sistemul e prea rezistent, ei sunt prea bine organizați, noi prea slabi.
Cei stăpâniți de prima idee reprezintă masa de manevră, ce poate fi cumpărată și strunită cu pomeni electorale. În general pătura săracă.
Cei stăpâniți de-a doua idee, sunt cei care nu se prezintă la vot, făcând ca prima categorie să dicteze rezultatul alegerilor. Aici se înscriu în general cei din pătura mijlocie, care ar avea puterea să schimbe ceva, dar nu o fac.
Ei bine aici stă cheia, în această a doua categorie, iar cei care fac jocurile știu asta.
Uitați-vă în jur, chiar și aici pe republica.ro, și-o să vedeți ce eforturi extraordinare fac să ne otrăvească constant mințile cu această idee de lehamite, de incapacitate, de fatalism.
Haideți să trecem de vălul lor de fum și să ne luăm puterea înapo. Mergeți la vot!