Ridică fabrici, toarnă blocuri, adu în ele oameni, pune-i să facă mulți copii, împrăștie în jur ceva verdeață, obligă-i pe toți să fie identic de cuminți și o să creezi de fapt muzică de mai multe feluri.
Așa a pățit regimul comunist cu Balta Albă-Titan, cartier muncitoresc din Estul Capitalei cunoscut îndeosebi pentru lacul Alexandru Ioan Cuza, fost IOR, și loc de baștină pentru numeroși muzicieni români de ieri și de azi.
Bine, lumea nu s-a prins din prima că pe-aici e zonă cu cântec. A fost nevoie mai întâi ca fostul om de radio Silviu Munteanu să se afle acasă la el, în Balta Albă-Titan, să se întrebe în mod constant ce dracu’ face cu viața lui în timp ce asculta cu ochii în tavan albumul „București” al trupei Partizan, să-și dea seama că cei din formație sunt vecini de-ai lui și că nu-s doar ăștia, ci că-s mulți tare și de toate felurile.
Între ei, Adrian „Artan” Pleșca, Răzvan „Suedezu” Moldovan, fondatori ai trupei Timpuri Noi, Mihai Iordache - fost saxofonist al formației Sarmalele Reci, Nelu Dumitrescu de la Iris, Sișu din La Familia, Marijuana, Marius Țeicu, Bean de la Subcarpați, Sorin Dănescu de la Vița de Vie sau jazzman-ul Mike Godoroja.
Timp de vreo trei ani, Silviu i-a strâns pe aceștia și mulți alții într-un documentar care se cheamă „Balta Albă”, o colecție de povești de cartier proiectată pe 3 iunie, la Casa TIFF. Balta Albă și muzica ei ajung tot mai departe.
E ciudat, totuși. Cum de s-au rafinat într-o asemenea măsură urechile muzicale prin Balta Albă? Cum de-au început atâtea mâini să gâdile chitări ori să lovească tobe? Cum de se nasc atâtea rime printre betoanele astea? În câteva seri de sfârșit de primăvară am luat cartierul la pas, am stat de vorbă cu oameni care fac muzică prin zonă, am ascultat pe sub balcoane și am înțeles câte ceva.
La o primă vedere, ba chiar și la o a doua vedere, nu se întâmplă mare lucru pe-aici. E doar un alt loc pe care edilii l-au dotat din plin cu borduri noi, pavele și polistiren. Cum traversezi intersecția dinspre stația de metrou Nicolae Grigorescu către piață, o să vezi un copac cu pavele care urcă pe tulpină și bănci în care moțăie bețivi în jurul său. Spre piață, treci de tarabele cu papuci cu tălpi groase și moi la doar cinci lei perechea și de șirurile de umerașe cu pijamale, care te îmbie la odihnă.
Viața e, însă, în altă parte: dincolo de linia bulevardului, pe străduțe. Silviu Munteanu, regizorul filmului, ne poartă prin fosta și actuala lume a străzii Ilioara, dinspre Theodor Pallady. În clădirea asta scundă tip gheretă unde-i școala auto a fost cârciuma „Adio, mamă”, unde cântau lăutari și se servea ciorbă proastă. Mai încolo, unde-s service-urile auto, e o casă din vremea lui Alexandru Ipsilanti, unde se pare că erau aduși pușcăriași de la Văcărești, cu scopul de a fi executați. Alții spun că pe vremea domniei lui Ioan Caragea, de-aici ar fi plecat primul balon cu aer cald din București. Tot pe-atunci, în zonă au fost săpate gropi comune pentru zecile de mii de victime ale unui val cumplit de ciumă, acoperite apoi cu var. Numele cartierului ar veni de la bălțile albicioase care se formau după ploi.
Intrăm la o terasă cu bere la trei lei pe care lumea din cartier o știe drept „La Spânzuratu’”, fiindcă un înaintaș al patronului și-ar fi luat zilele în felul ăsta, dar nimeni nu îndrăznește să aducă în discuție subiectul. Într-un capăt sunt două televizoare, deschise pe tenis, respectiv pe fotbal, iar între ele e un steag mare cu „Hai România”. Fondul muzical e asigurat de hituri ale anilor ‘90, semnate de artiști între care îi menționăm doar pe George Michael și Black.
„Spre deosebire de Militari și de alte cartiere din București, [Balta Albă] nu-i construită de-a lungul unui bulevard”, explică Silviu Munteanu. Pe întinderea de dincolo de bulevard, pe alei și maidane, viața s-a dezvoltat în voie.
Și după ce a coborât de pe planșetele arhitecților, cartierul a rămas cu ceva spațiu de respirat. Majoritatea blocurilor au fost ridicate în a doua jumătate a anilor ‘60. „Înflorirea maximă a cartierului a fost chiar începutul lui. Orice proiect care are și un oarecare buget și o oarecare libertate nu poate fi decât un proiect bun”, spune Artan. Familia lui Artan s-a mutat în zonă în acei primi ani, pe când el avea șapte ani. Mai toate famiile din jur erau tinere, oameni de toate felurile, dar care aveau chestii în comun: începeau ceva în locuințe dotate cu instalații sanitare și în sufragerii dotate cu bibliotecă. Era în perioada în care Nicolae Ceaușescu a dat decretul prin care interzicea avorturile, iar populația noilor blocuri a început să crească.
Și avem o primă explicație, cea mai simplă: numărul mare de artiști din Titan e o chestiune care ține de statistică. „În mod normal, Titan ar trebui să fie locul din care pleacă cei mai mulți orice: ingineri, muncitori, tot ce-are legătură cu orașul. Pentru că Titan este al doilea oraș din România, ca număr de locuitori. Așadar, statistic, ne așteptăm ca de aici să vină cei mai mulți oameni care să spună orice”, arată Artan. Din punctul său de vedere, cu vreo 300.000 de oameni, Titanul ar fi ca Jupiter față de Soare.
Dar, dincolo de statistică, intervin o serie de rafinamente. Era mai multă libertate aici decât în alte locuri, blocurile erau mai aerisite. În plus, exista maidanul, care s-a transformat curând în parc. „Copiii se dezvoltă mai bine când sunt împreună, când se întâlnesc în fața blocului”, mai zice Artan. S-au format găști de toate felurile. Unii erau pasionați de fotbal, alții era pasionați de baschet. „Ăia cu baschetul nu știu cum dracu' făceau, dar știau a doua zi rezultatele din NBA”, se miră azi Silviu, unul dintre decrețeii noului cartier.
Muzica era însă vârful de săgeată: „era cea mai orășenească reacție împotriva comunismului”, spune Artan. Găștile de muzică se formau în funcție de playlist și de vârstă. Cei mai mari ajungeau la delicatețuri, iar cei mici prindeau de la ei cât puteau. „Acea primă generație avea alt acces la muzici. Noi ne jucam la bloc și ne plăceau Modern Talking, CC Catch și ce dracu' mai era pe vremea aia. Și mai veneau unii care ziceau: «Bă, da' ce e grozăvia asta cu distorse, că n-am auzit în viața mea?» M-a prins demența aia. Și a venit de la sine să mă întâlnesc și cu alții care pățiseră ce-am pățit eu. (...) Ne recunoșteam între noi. S-au născut prietenii de-o viață pentru că ascultam același tip de muzică. Și cumva vorbeam aceeași limbă, citeam și aceleași cărți și am crescut împreună”, își amintește Silviu. Făceau schimburi de viniluri: unul avea cu Iron Maiden, altul cu Megadeth. Cum puneau mâna pe un vinil, îl trăgeau pe casetă. Straturile sociale s-au topit în nebunia asta, s-a creat un soi de boemă de cartier.
Poate și faptul că în zonă era un liceu foarte bun, „Alexandru Ioan Cuza”, a contat în formarea actualilor muzicieni, crede Minel Stoica, organizator de concerte și rocker vechi, care a terminat acolo în 1983. Pe măsură ce copiii creșteau, prindeau contur și dorințele părinților legate de viitorul lor. „Idealul oamenilor care s-au născut în comunism era de a-și vedea copiii la facultate. Era un ideal legat de o problematică majoră, cea a dezvoltării personale”, spune Artan. Țara avea nevoie de așa ceva.
“A venit un tramvai care întârziase, iar oamenii, care erau liberi de orice, au fost atât de revoltați că l-au dat pe vatman jos și l-au bătut de s-a căcat pe el, pe motiv că le-a furat libertatea.”
Dar, pe măsură ce tinerii ăștia au înțeles ce vrea comunismul de la oameni, în cartier a crescut revolta. Formația Timpuri Noi a apărut în 1980, ca reacție la cenaclul lui Adrian Păunescu. După Revoluție - marcată de o parte din populația locală printr-o bătaie aplicată vatmanului unui tramvai care întârziase și le furase astfel libertatea - s-au dezvoltat și alte stiluri de muzică. Fiecare voia să facă treaba altfel, și s-au declanșat reacții împotriva unor alte reacții: „Au apărut niște rapperi care au zis: «Mai dați-vă dracu' cu chitările voastre», și lucrurile au mers așa. Altul a zis: «Mie-mi place muzica lui Anton Pann, nu stau să cânt prostiile astea, că le știe toată lumea». Au zis că [muzica] asta e învechită și pute, știm noi altă treabă".
Când au apărut La Familia, puștimea a început să se identifice cu zona asta: „Frate, noi suntem din Sălăjan!”. Până atunci, nu prea existau muzici românești care să delimiteze un teritoriu, poate doar „Uite-așa aș vrea să mor / Într-o crâșmă din Obor” a lui Gică Petrescu și alte câteva. La asta au contribuit și autoritățile, care au tot schimbat numele străzilor și stațiilor de metrou, mai ales odată cu schimbările de regim. De exemplu, după Revoluție, stația de metrou din zonă, numită după fostul demnitar comunist cu origini maghiare Leontin Sălăjan, a devenit Nicolae Grigorescu.
„Prin schimbarea numelor, românii încearcă să acopere căcatul. Au grijă să comită gesturi foarte mari, dar care nu necesită niciun efort. Știi că ești de undeva și pe timpul vieții se schimbă de două-trei ori numele străzii pe care ai stat tot timpul. Ți se ia din identitate. Dar identitatea nu e din făină”, arată Artan.
Apartenența la locul în care ai crescut contează, spune Minel Stoica: „Pleci undeva într-un concediu, o săptămână. Când mă întorc și ajung la Baba Novac, încep să simt că am ajuns acasă. Fețele oamenilor par familiare, deși evident că nu-i cunoști, sunt la fel de familiari ca ăia din Cluj, probabil. Dar te uiți la ei și par ai tăi”.
Identitatea de cartier a devenit la modă odată cu apariția fenomenului La Familia. Sălăjanul cu totul era la modă. În perioada de glorie a lui Sișu, Puya și Marijuana, Silviu a ajuns prin Brașov și a văzut că unii scriseseră mare pe Biserica Neagră - cu cretă, că nu prea era graffiti - „SĂLĂJAN”.
Dar n-a fost doar hip-hop-ul. În anii ‘90 s-au făcut tot felul de muzici atunci în Balta Albă, pentru că lumea voia să se exprime. După ce lumea s-a uitat suficient la MTV, limba română a început să câștige teren. Formațiile au apărut și s-au destrămat, dar în Balta Albă se face în continuare muzică.
Citiți articolul integral pe Scena9.
Articol de Vlad Odobescu. Fotografii de George Popescu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.