Astă seară facem glume de tranziție

Pe Calea Victoriei, la numerele 33-35, se deschide o poartă către anii ‘90.

După ce ne cântă despre munci casnice, carieră și singurătate, doamna Cristina Stamate vrea să stea puțin de vorbă cu noi, publicul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. Vocea îi pare mai răgușită ca de obicei și se stinge pe alocuri într-un plâns discret. Hainele îi sunt negre, dar continuă să strălucească. Cristina Stamate mărturisește că o doare că ne-ntâlnim atât de rar pe-aici, prin sală. Știe și ea că ceva circumstanțe am avea și noi, spectatorii: că suntem stresați și nu prea avem bani de bilete, că nu-i ușor să umbli noaptea pe drumuri și alte cele. 

Chiar și în asemenea condiții, ne întreabă totuși: cu ce e Teatrul vinovat de toate astea, de ce-l lăsăm de izbeliște? Că doar nu din cauza actorilor a îndurat poporul foamete și frig.

„Și printre-atâtea porți și praguri și vânturi și zăpezi și ploi,

Ți-am dat atâta libertate cât am putut s-avem și noi.

Iar tu ne-ai fost alături cu gesturi mari, dumnezeiești.

Și-acum, când a-ncolțit speranța, tocmai acum ne părăsești?”

La sfârșit de tot, doamna Cristina Stamate își cere iertare că a îndrăznit, dar trebuia să ne zică. Și ne iartă la rândul ei, pentru că “oricum sunteți, ai mei sunteți. Mi-e ciudă, plâng și vă iubesc!” Așteptăm în scaune cu frunțile plecate și aplaudăm vinovați. Măcar atât putem face momentan.

Urecheala asta n-a picat chiar din senin, ar fi trebuit să ne așteptăm. Încă din introducerea spectacolului „Vivat Revista”, cuplul de prezentatori compus din Ana Maria Donosă și Cristian Simion analizase în cheie ironică vinovățiile din țara asta. Aflasem că doar Revista e de vină pentru toate relele, de la falimente bancare, la “pricini” bărbătești. Evident că nu-i vina Revistei, ci a noastră, a tuturor. Uite, acum de exemplu, sala e plină doar pe trei sferturi.

Nu că n-ar avea românii poftă de așa ceva. Doar că publicul Revistei pare să se fi mutat de-a binelea pe TV. De Paști, emisiunea „Chef de râs” de la Antena 1, prezentată de Vasile Muraru și noua sa parteneră de scenă, Valentina Fătu, a fost pe primul loc la nivel național cu o audiență de 1,2 milioane de spectatori pe minut în prime-time, cu 200.000 mai mult decât reality-show-ul de pe Pro TV, arătau datele publicate de PaginadeMedia.ro. În plus, când li se cere să numească doi actori români, 8,2% dintre conaționali o pomenesc pe Stela Popescu, iar 5,2% pe Alexandru Arșinel, arată rezultatele unei cercetări despre consumul artelor realizat de D&D Research în decembrie 2015. Bine, aici s-ar putea să cântărească greu și aparițiile lor în reclame, dar orișicât. Frustrarea doamnei Stamate e și mai de înțeles așa: la TV vrem să-i vedem, dar bilete n-am pune mâna să luăm.

După momentul dumneai izbucnesc tobele, cu acorduri din „Embrace moi bien”, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar noi ne știm vinovați și aplaudăm întruna.

Tobele se prefac într-un vals, apoi trecem repejor printr-un charleston, apoi printr-un mambo, printr-un „Let's twist again” și încă un rock&roll. Un dansator confiscă tot momentul: își pupă partenerele de moment și ne face complici la treaba asta, se întinde cu jumate de metru mai mult decât ceilalți, se bâțâie mai cu spor și nu pleacă de pe scenă odată cu ei, chiuie în repetate rânduri. Ne îndeamnă să facem ca el, deși e evident că nu putem, pentru că-s scaune în jur și avem o mobilitate mult mai scăzută, în general. „C'mon everybody” și noi nimic. 

Ne lasă în pace doar când vine vremea pentru travestiți, și nici așa nu scăpăm ușor. O perucă blondă dă replica uneia roșcate. Șaluri cu pene galbene și albastre plutesc peste rochii de seară strălucitoare, iar palmele spânzurate din încheietură se scutură la fiecare „hai tu” prelung. „Hai tu, că avem întâlnire cu dumnealor!” și arată spre noi, bărbații din sală. Ne explică în ce-a constat operația de schimbare de sex: „Ce-am pierdut în lungime am câștigat în adâncime”.

Își strigă replicile, ca să ne fie și nouă mai clar:

Roșcata: Eu, ca să arăt mai bine...

Blonda: Faci întuneric!

Roșcata: Nu! Ca să arăt și mai bine...

Blonda: Și mai întuneric!

Roșcata: Bine că ești tu frumoasă. Urâtule! 

Urmează chiar o femeie, într-o rochie asemănătoare, cu paiete aurii. Cântăreața Bianca Sârbu îi aduce un tribut lui Dan Spătaru. „Glasul lui delicat cu drag ne va chema”, îngână doamna, după care pune, pe muzica de la „În rândul patru”, versuri despre cum venea Dan Spătaru la ea în oraș. În urbea ei, toată lumea îl iubea pe Dan Spătaru. Ea, cel puțin, îl aștepta la intrare ca să-l zărească măcar un minut, și când se întâmpla, îi părea că răsare un prinț din povești. La acordurile de la „Într-un glas”, lumea începe să aplaude și o ține așa până la urmă de tot, când se aude chiar Dan Spătaru cum cântă „Nu vreau să plâng”. Vocea se pierde într-un ecou prelung, după aia se face liniște pentru o secundă. Există aici mult loc pentru spirite.

Mai trece o secundă și cortina se despică, în străluciri de paiete. Intră Vasile Muraru cu frac, melon și o cutie de vioară în mână. Se uită în urmă, dar Nae Lăzărescu nu vine după el. Vasile se uită spre noi și zâmbește. Acum putem să râdem și noi de fața aceea pe care-o știm, cu linii lungite către urechi și bărbie. Totul e bine acum, pare să ne asigure Vasile. 

Pe la 12-13 ani nici n-aveam nevoie să-l văd pe Vasile Muraru. Trebuia doar să-l ascult în mașina lui taică-meu, pe vreo casetă luată din bazar, ca să ajung sub banchetă. Odată însă am pățit-o nasol cu el și cu Nae Lăzărescu. Era în ziua în care ieșisem din spital, după o operație de îndreptare a sternului, și mă luptam cu șocul că o cusătură îmi traversa tot pieptul, iar coastele îmi erau fixate de-o parte și de alta cu două capse. Ai mei au vrut să mă înveselească, așa că au luat de la Iași o casetă nouă cu Nae și Vasile. Primul hohot a durut, al doilea mi-a prins pieptul în chingi, de la al treilea încolo am dat în plâns. De pe scaunele din față, ai mei se bucurau că Nae și Vasile încă mă fac să râd cu lacrimi, chiar și după o operație.

Îi zic asta lui Vasile Muraru, când traversăm împreună, în mod regulamentar, Calea Victoriei. El o să cineze cu familia într-un restaurant micuț, înainte să intre la machiaj pentru „Vivat Revista”. Avem șase minute să discutăm despre starea „Revistei” românești, pornind de la ce zicea Cristina Stamate. El nu crede că-i așa de rău: se va găsi mereu public pentru Revistă, atâta timp cât va fi calitate.

Nu vede o amenințare în genurile mai noi, cum ar fi stand-up comedy: e loc pentru toată lumea. Toamna trecută, a fost în juriu la prima ediție a Festivalului de Umor, desfășurată la Otopeni, și a văzut despre ce-i vorba: „Am văzut secțiunea de monolog, secțiunea de improvizație, și chiar secțiunea de stand-up, unde n-a fost nicio vulgaritate.” Crede totuși că fiecare trebuie să stea pe bucățica lui: „Părerea mea e ca această modalitate de exprimare să se desfășoare totuși în cluburi avizate. Să vii cu stand-up pe scena unui lăcaș de cultură - părerea mea e că e cam mult.”

Aduc vorba despre epoca post-Nae, cum aduce toată lumea. Zice că perechea pe care o face acum pe scenă cu Valentina Fătu a venit în mod firesc: mai lucrase cu ea și înainte să se prăpădească Nae și știa că e talentată. Totodată, știa că - oricât de bun ar fi fost un bărbat ca partener de scenă, lumea o să-l compare cu Nae Lăzărescu și ar fi fost neplăcut. Are de-acum doi ani de când joacă împreună cu Valentina Fătu și, „ușor-ușor, treaba se rodează”. Chiar și așa, e conștient totuși că lumea îl pune pe Nae în dreptul său. Acum mulți ani, era Vasile la Eforie Nord și urca de la plaja Belona spre stațiune. În aglomerația serii estivale, o doamnă a strigat după el: „Uite-i pe ăștia doi!”. Și Nae nu era cu el, cum nu e nici acum.

Îl întreb cât îl mai inspiră România de azi. Cică rămâne o mină de aur, material există. „E puțină tristețe, dar e un popor vesel. E un pic de criză, dar trece”, zice la urmă de tot, ca să mă liniștească. 

Mă întorc spre Savoy. Pe hol, de pe soclul său din mijloc, Constantin Tănase privește peste fotografiile urmașilor aparent sever, cu sprânceana ridicată, dar colțurile gurii se ridică într-un zâmbet. La urma urmei, are dreptul să privească cum vrea, să strâmbe din nas și să binecuvânteze: „Revista” de azi funcționează la adresa Companiei „Cărăbuș”, pe care Tănase a înființat-o în 1919: Calea Victoriei 33-35. Trupa lui Tănase s-a destrămat în 1939, cu șase ani înainte de moartea actorului, iar teatrul s-a numit, pe rând, Ansamblul de Estradă, Teatrul de Stat de Estradă. Preia, în 1992, numele actorului.

În timpul comunismului, Teatrul mai avea două scene: una tot pe Calea Victoriei, la numărul 174, și Grădina Boema. „Acest gen de teatru care îmbină într-un mod specific gustul montărilor de fast cu satira socială și cetățenească s-a dovedit a fi un gen de spectacol unic in lume, nemaiîntâlnit pe celelalte scene de divertisment”, explică site-ul instituției.

„Permiteți-mi să mă prezint: Paganini Gâtdepui, muzician”, va zice Muraru pe scenă. Un copil din față deja se prăpădește de râs, iar eu simt o durere fantomatică în piept numai cât mă uit la el. 

Un microfon coboară încet deasupra scenei înaintea fiecărei pastile umoristice. E o cantitate enormă de sclipici în sala asta: îngreunează cortinele și podiumul orchestrei, împodobește fundalul, costumele dansatoarelor de cabaret. Să nu vă supere strălucirile, nu înseamnă nicidecum prost gust. Sunt doar o convenție, căci drumul spre lumea Revistei e pavat cu paiete.

La urma urmei, există insulițe sclipicioase în noi, populate de câte un Nae și Vasile. Rămâne câte un petec deasupra, oricât le-am scufunda sub umor ultra-subțire. Se cheamă azi „guilty pleasures”, chiar dacă-s plăceri cât se poate de nevinovate. Ironia e doar o formă de a le îmbrățișa fără a risca să fim judecați.

În fața noastră, Vasile Muraru face un tur al tranziției românești. El știe bine că n-are nevoie de glume noi, că trebuie doar să fie aici și s-o „zică pe aia cu”. La Revistă nici nu trebuie să râzi, ci doar să-ți amintești. Începe așadar cu Iliescu, căruia i-a cântat „În grădina lui Ion”, la Năstase și ouăle lui, cu Băsescu și băutura lui, cu Udrea care e sexy și Geoană care e nătâng, Monica Gabor, fostă Columbeanu, care e înaltă. Încheie triumfal, cu o prelucrare după Titanic Vals. 

Articolul este un episod din seria De ce râd românii, o explorare a umorului românesc al zilei de azi. Îl puteți citi integral aici.

Text de Vlad Odobescu. Fotografii de Adi Bulboacă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp