Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Astă seară facem glume de tranziție

Stela Popescu și Alexandru Arșinel

photo icon Alexandru Arșinel ne amintește de gluma aceea în care cuvintele dintr-o poveste se amestecă pe măsură ce el se îmbată. Sursa: Adi BULBOACĂ/Scena 9

Pe Calea Victoriei, la numerele 33-35, se deschide o poartă către anii ‘90.

După ce ne cântă despre munci casnice, carieră și singurătate, doamna Cristina Stamate vrea să stea puțin de vorbă cu noi, publicul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. Vocea îi pare mai răgușită ca de obicei și se stinge pe alocuri într-un plâns discret. Hainele îi sunt negre, dar continuă să strălucească. Cristina Stamate mărturisește că o doare că ne-ntâlnim atât de rar pe-aici, prin sală. Știe și ea că ceva circumstanțe am avea și noi, spectatorii: că suntem stresați și nu prea avem bani de bilete, că nu-i ușor să umbli noaptea pe drumuri și alte cele. 

Chiar și în asemenea condiții, ne întreabă totuși: cu ce e Teatrul vinovat de toate astea, de ce-l lăsăm de izbeliște? Că doar nu din cauza actorilor a îndurat poporul foamete și frig.

„Și printre-atâtea porți și praguri și vânturi și zăpezi și ploi,

Ți-am dat atâta libertate cât am putut s-avem și noi.

Iar tu ne-ai fost alături cu gesturi mari, dumnezeiești.

Și-acum, când a-ncolțit speranța, tocmai acum ne părăsești?”

Cristina Stamate

La sfârșit de tot, doamna Cristina Stamate își cere iertare că a îndrăznit, dar trebuia să ne zică. Și ne iartă la rândul ei, pentru că “oricum sunteți, ai mei sunteți. Mi-e ciudă, plâng și vă iubesc!” Așteptăm în scaune cu frunțile plecate și aplaudăm vinovați. Măcar atât putem face momentan.

Urecheala asta n-a picat chiar din senin, ar fi trebuit să ne așteptăm. Încă din introducerea spectacolului „Vivat Revista”, cuplul de prezentatori compus din Ana Maria Donosă și Cristian Simion analizase în cheie ironică vinovățiile din țara asta. Aflasem că doar Revista e de vină pentru toate relele, de la falimente bancare, la “pricini” bărbătești. Evident că nu-i vina Revistei, ci a noastră, a tuturor. Uite, acum de exemplu, sala e plină doar pe trei sferturi.

Spectatori

Nu că n-ar avea românii poftă de așa ceva. Doar că publicul Revistei pare să se fi mutat de-a binelea pe TV. De Paști, emisiunea „Chef de râs” de la Antena 1, prezentată de Vasile Muraru și noua sa parteneră de scenă, Valentina Fătu, a fost pe primul loc la nivel național cu o audiență de 1,2 milioane de spectatori pe minut în prime-time, cu 200.000 mai mult decât reality-show-ul de pe Pro TV, arătau datele publicate de PaginadeMedia.ro. În plus, când li se cere să numească doi actori români, 8,2% dintre conaționali o pomenesc pe Stela Popescu, iar 5,2% pe Alexandru Arșinel, arată rezultatele unei cercetări despre consumul artelor realizat de D&D Research în decembrie 2015. Bine, aici s-ar putea să cântărească greu și aparițiile lor în reclame, dar orișicât. Frustrarea doamnei Stamate e și mai de înțeles așa: la TV vrem să-i vedem, dar bilete n-am pune mâna să luăm.

După momentul dumneai izbucnesc tobele, cu acorduri din „Embrace moi bien”, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar noi ne știm vinovați și aplaudăm întruna.

Tobele se prefac într-un vals, apoi trecem repejor printr-un charleston, apoi printr-un mambo, printr-un „Let's twist again” și încă un rock&roll. Un dansator confiscă tot momentul: își pupă partenerele de moment și ne face complici la treaba asta, se întinde cu jumate de metru mai mult decât ceilalți, se bâțâie mai cu spor și nu pleacă de pe scenă odată cu ei, chiuie în repetate rânduri. Ne îndeamnă să facem ca el, deși e evident că nu putem, pentru că-s scaune în jur și avem o mobilitate mult mai scăzută, în general. „C'mon everybody” și noi nimic. 

Dans

Ne lasă în pace doar când vine vremea pentru travestiți, și nici așa nu scăpăm ușor. O perucă blondă dă replica uneia roșcate. Șaluri cu pene galbene și albastre plutesc peste rochii de seară strălucitoare, iar palmele spânzurate din încheietură se scutură la fiecare „hai tu” prelung. „Hai tu, că avem întâlnire cu dumnealor!” și arată spre noi, bărbații din sală. Ne explică în ce-a constat operația de schimbare de sex: „Ce-am pierdut în lungime am câștigat în adâncime”.

Își strigă replicile, ca să ne fie și nouă mai clar:

Roșcata: Eu, ca să arăt mai bine...

Blonda: Faci întuneric!

Roșcata: Nu! Ca să arăt și mai bine...

Blonda: Și mai întuneric!

Roșcata: Bine că ești tu frumoasă. Urâtule! 

Cristian Simion și Nae Alexandru

Urmează chiar o femeie, într-o rochie asemănătoare, cu paiete aurii. Cântăreața Bianca Sârbu îi aduce un tribut lui Dan Spătaru. „Glasul lui delicat cu drag ne va chema”, îngână doamna, după care pune, pe muzica de la „În rândul patru”, versuri despre cum venea Dan Spătaru la ea în oraș. În urbea ei, toată lumea îl iubea pe Dan Spătaru. Ea, cel puțin, îl aștepta la intrare ca să-l zărească măcar un minut, și când se întâmpla, îi părea că răsare un prinț din povești. La acordurile de la „Într-un glas”, lumea începe să aplaude și o ține așa până la urmă de tot, când se aude chiar Dan Spătaru cum cântă „Nu vreau să plâng”. Vocea se pierde într-un ecou prelung, după aia se face liniște pentru o secundă. Există aici mult loc pentru spirite.

Mai trece o secundă și cortina se despică, în străluciri de paiete. Intră Vasile Muraru cu frac, melon și o cutie de vioară în mână. Se uită în urmă, dar Nae Lăzărescu nu vine după el. Vasile se uită spre noi și zâmbește. Acum putem să râdem și noi de fața aceea pe care-o știm, cu linii lungite către urechi și bărbie. Totul e bine acum, pare să ne asigure Vasile. 

Vasile Muraru

Pe la 12-13 ani nici n-aveam nevoie să-l văd pe Vasile Muraru. Trebuia doar să-l ascult în mașina lui taică-meu, pe vreo casetă luată din bazar, ca să ajung sub banchetă. Odată însă am pățit-o nasol cu el și cu Nae Lăzărescu. Era în ziua în care ieșisem din spital, după o operație de îndreptare a sternului, și mă luptam cu șocul că o cusătură îmi traversa tot pieptul, iar coastele îmi erau fixate de-o parte și de alta cu două capse. Ai mei au vrut să mă înveselească, așa că au luat de la Iași o casetă nouă cu Nae și Vasile. Primul hohot a durut, al doilea mi-a prins pieptul în chingi, de la al treilea încolo am dat în plâns. De pe scaunele din față, ai mei se bucurau că Nae și Vasile încă mă fac să râd cu lacrimi, chiar și după o operație.

Îi zic asta lui Vasile Muraru, când traversăm împreună, în mod regulamentar, Calea Victoriei. El o să cineze cu familia într-un restaurant micuț, înainte să intre la machiaj pentru „Vivat Revista”. Avem șase minute să discutăm despre starea „Revistei” românești, pornind de la ce zicea Cristina Stamate. El nu crede că-i așa de rău: se va găsi mereu public pentru Revistă, atâta timp cât va fi calitate.

Nu vede o amenințare în genurile mai noi, cum ar fi stand-up comedy: e loc pentru toată lumea. Toamna trecută, a fost în juriu la prima ediție a Festivalului de Umor, desfășurată la Otopeni, și a văzut despre ce-i vorba: „Am văzut secțiunea de monolog, secțiunea de improvizație, și chiar secțiunea de stand-up, unde n-a fost nicio vulgaritate.” Crede totuși că fiecare trebuie să stea pe bucățica lui: „Părerea mea e ca această modalitate de exprimare să se desfășoare totuși în cluburi avizate. Să vii cu stand-up pe scena unui lăcaș de cultură - părerea mea e că e cam mult.”

Revistă

Aduc vorba despre epoca post-Nae, cum aduce toată lumea. Zice că perechea pe care o face acum pe scenă cu Valentina Fătu a venit în mod firesc: mai lucrase cu ea și înainte să se prăpădească Nae și știa că e talentată. Totodată, știa că - oricât de bun ar fi fost un bărbat ca partener de scenă, lumea o să-l compare cu Nae Lăzărescu și ar fi fost neplăcut. Are de-acum doi ani de când joacă împreună cu Valentina Fătu și, „ușor-ușor, treaba se rodează”. Chiar și așa, e conștient totuși că lumea îl pune pe Nae în dreptul său. Acum mulți ani, era Vasile la Eforie Nord și urca de la plaja Belona spre stațiune. În aglomerația serii estivale, o doamnă a strigat după el: „Uite-i pe ăștia doi!”. Și Nae nu era cu el, cum nu e nici acum.

Îl întreb cât îl mai inspiră România de azi. Cică rămâne o mină de aur, material există. „E puțină tristețe, dar e un popor vesel. E un pic de criză, dar trece”, zice la urmă de tot, ca să mă liniștească. 

Spectatori

Mă întorc spre Savoy. Pe hol, de pe soclul său din mijloc, Constantin Tănase privește peste fotografiile urmașilor aparent sever, cu sprânceana ridicată, dar colțurile gurii se ridică într-un zâmbet. La urma urmei, are dreptul să privească cum vrea, să strâmbe din nas și să binecuvânteze: „Revista” de azi funcționează la adresa Companiei „Cărăbuș”, pe care Tănase a înființat-o în 1919: Calea Victoriei 33-35. Trupa lui Tănase s-a destrămat în 1939, cu șase ani înainte de moartea actorului, iar teatrul s-a numit, pe rând, Ansamblul de Estradă, Teatrul de Stat de Estradă. Preia, în 1992, numele actorului.

În timpul comunismului, Teatrul mai avea două scene: una tot pe Calea Victoriei, la numărul 174, și Grădina Boema. „Acest gen de teatru care îmbină într-un mod specific gustul montărilor de fast cu satira socială și cetățenească s-a dovedit a fi un gen de spectacol unic in lume, nemaiîntâlnit pe celelalte scene de divertisment”, explică site-ul instituției.

„Permiteți-mi să mă prezint: Paganini Gâtdepui, muzician”, va zice Muraru pe scenă. Un copil din față deja se prăpădește de râs, iar eu simt o durere fantomatică în piept numai cât mă uit la el. 

Vasile Muraru

Un microfon coboară încet deasupra scenei înaintea fiecărei pastile umoristice. E o cantitate enormă de sclipici în sala asta: îngreunează cortinele și podiumul orchestrei, împodobește fundalul, costumele dansatoarelor de cabaret. Să nu vă supere strălucirile, nu înseamnă nicidecum prost gust. Sunt doar o convenție, căci drumul spre lumea Revistei e pavat cu paiete.

La urma urmei, există insulițe sclipicioase în noi, populate de câte un Nae și Vasile. Rămâne câte un petec deasupra, oricât le-am scufunda sub umor ultra-subțire. Se cheamă azi „guilty pleasures”, chiar dacă-s plăceri cât se poate de nevinovate. Ironia e doar o formă de a le îmbrățișa fără a risca să fim judecați.

În fața noastră, Vasile Muraru face un tur al tranziției românești. El știe bine că n-are nevoie de glume noi, că trebuie doar să fie aici și s-o „zică pe aia cu”. La Revistă nici nu trebuie să râzi, ci doar să-ți amintești. Începe așadar cu Iliescu, căruia i-a cântat „În grădina lui Ion”, la Năstase și ouăle lui, cu Băsescu și băutura lui, cu Udrea care e sexy și Geoană care e nătâng, Monica Gabor, fostă Columbeanu, care e înaltă. Încheie triumfal, cu o prelucrare după Titanic Vals. 

Articolul este un episod din seria De ce râd românii, o explorare a umorului românesc al zilei de azi. Îl puteți citi integral aici.

Text de Vlad Odobescu. Fotografii de Adi Bulboacă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Raul check icon
    Divertismentul de "revista" la noi este rudimentar. Si ma refer aici la intreg spectacolul in ansamblu: glumite rasuflate, dansuri scalambaiate, cabaret de toata jena (aici stam nasol de tot), travesti-urile sunt de toata jena...
    • Like 0
    • @ Raul
      Valentin check icon
      Corect, 'rudimentar' e cuvantul. Pana si emisiunile de divertisment din anii 70-80 erau mai bune. Oamenii aia descopereau televiziunea, se jucau si experimentau.
      • Like 0
  • Valentin check icon
    Totusi lumea a evoluat si aceste teatre pun in scena spectacole gen anii 70-80. Nu mai merge.
    • Like 0
  • check icon
    Sincer nu m-am omorât niciodată cu genul acesta de spectacol livresc, cu glume răsuflate, fete semi-goale, obosite, ca într-un bordel de epocă.Ca și așa zisul „stand-up-ul„ mi se par depășite, simpliste, fără noimă și dacă au ceva umor(de regulă cu bătaie către sex) e facil,cam cum erau la bâlciurile de provincie acum un secol. Așa că lipsa publicului nu e o enigmă.
    • Like 1
  • Sincera sa fiu, am fost de 3 ori pana acum la acest teatru si de fiecare data parea aceeasi punere in scena.. umor indoielnic, fete obosite, costume prafuite si kitsch. Nu poate sa adune spectatori.. cei care sunt public tinta la acest gen de spectacole sunt privitorii la tv iar cei care nu sunt in aceasta categorie, prefera I.L Caragiale, Teatrul de Comedie, Odeon, Bulandra..
    • Like 1
    • @ Popescu Daniela
      Diana N. check icon
      Sunt genuri de spectacole absolut diferite, una e teatrul, cu text si scenografie care prezinta pentru doua ore un subiect, alta e revista, care are o istorie glamuroasa, e divertisment, inseamna mici momente, fiecare cu vedeta sa, ansambluri mari de dansatori, coregrafii si scenografii spectaculoase, culoare, pene, paiete... Un antrenament pentru acest fel de spectacol, e, intr-adevar, televiziunea, ori radioul, in emisiunile de umor si muzica din weekend. Dar una e sa te uiti la TV din pat sau din capot, si alta e sa mergi la teatrul de revista, unde trebuie sa intri in joc, sa te lasi purtat caleidoscopic.
      • Like 1
    • @ Diana N.
      De acord ca privitul la tv e pasiv si saracit. Dar asta nu inseamna ca orice paiete aduc divertisment de calitate doar pentru ca apar pe scena. Repet, am fost la aceste spectacole si abia am rezistat pana la sfarsit tocmai pentru ca aduceau prea mult a TV. Venisem pentru stralucire si asistam la glume proaste, la apropouri vulgare, la comentarii politice, la tuse groase, la balbe si la dans de cabaret previzibil, demodat, la costume stridente si ieftine, la un grotesc involuntar. Nu m-am simtit in niciun fel inaltata prin arta, nici distrata, nici binedispusa macar. M-am simtit in studio alaturi de Dan Negru. Faptul ca lipsesc spectatorii la asa ceva e pemtru mine o veste buna. Inca nu ne-a cucerit complet televiziunea cucerind si ultimul bastion: teatrele!
      • Like 1
    • @ Popescu Daniela
      Valentin check icon
      Culmea e ca scheciurile clasice de televiziune sunt foarte urmarite chiar de catre tineri. Sunt mici bijuterii care au in componenta multa imaginatie si o prospetime care nu se perimeaza. Ce vedem insa acum e lipsit de imaginatie, mecanic, obosit.
      • Like 0
  • Diana N. check icon
    Muzica, umor, dans, erotism, stralucire... Multumim frumos pentru un articol care ne aminteste, in mijlocul saptamanii, ca aceasta forma sofisticata de divertisment inca mai exista! Si ca trebuie lasata mostenire copiilor nostri.
    • Like 1
    • @ Diana N.
      check icon
      Sicer, nu inteleg unde-i "forma asta de divertisment, sofisticat"? In glumele de 2 bani? In actorii de duzina? In decorurile "noroc ca e semiintuneric" ?
      Nuam gasit nimic in "spectacolele" astea nici pe vremea Impuscatului. Nu aveau decat o latura semi-comica de debusee, o supapa de presiune "civica" prin care se justificau abuzurile statului, acoperirea nemultumirilor tuturor, adresate unui public de cultura indoielnica si grad de intelegere a starii de fapt redus;
      Cam asta-i cu "teatrul de revista" ; I-as spune "teatru de can-can-uri" dar unde ar mai fi "revista" :-)
      Yuck- asa mostenire: ca si "muzica" numita "manele"
      • Like 0


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult