Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Carnetul roz pal al mamei: l-am descoperit târziu, după moartea ei, într-o carte de Cioran

Sertar

Foto: Guliver Getty Images

Am în față un carnețel roz pal, care probabil a fost cândva sângeriu. Seamănă cu copertele unei cărți minuscule, lipsit de file, pentru că este un carnet de membru de partid: Partidul Social Democrat din România. Informațiile generale de pe cele patru fețe ale documentului vorbesc despre județul și localitatea de domiciliu, viza de control cu ștampila partidului, semnătura posesorului, datele personale, adresa și data înscrierii în partid: 1 aprilie 1947. Așa cum reiese de pe fața interioară, unde sunt aplicate nouă timbre, a fost plătită cotizația pentru tot anul 1947, iar din chitanța atașată aflăm costul carnetului propriu-zis - 10.000 lei, taxa de înscriere - 5000 lei, timbrele - 5000 lei, total: 20.000 lei. S-au conservat perfect ștampila Comitetului Executiv al partidului și semnătura indescifrabilă a secretarului general. 

Între aceste coperte au fost închise speranțele unei învățătoare de sat, în vârstă de 28 ani, care avea să fie mama mea. Dar în acel an, țara avea încă un rege, iar social-democrația părea o opțiune de bun simț. Peste nici un an, tânăra s-a trezit membră PCR, în urma fuzionări PSDR cu PCR sub denumirea finală de PCR.

În 1952 a fost exclusă din partid, fiind acuzată că s-a căsătorit cu un „dușman al poporului”. A fost amenințată că va fi dată afară și din învățământ, dar n-au făcut-o, probabil nu aveau oameni destui pentru a-i înlocui pe cei nedoriți, dar supravegheată permanent și sub tensiunea că la prima greșeală va rămâne fără sursă de trai. Unica sursă în acel moment, pentru că tatăl meu, care fusese comisar de poliție imediat după război, nu putea ocupa un post în instituțiile noului regim, așa că s-a recalificat rapid, făcând agricultură pe cont propriu. În anii aceia ai tinereții lor, părinții mei dormeau cu teama că duba neagră va veni să-l ridice, tata fiind fiu de chiabur. Nu l-am cunoscut pe chiaburul de bunic, pentru că murise după ce fusese bătut crunt și contractase tifos în beciurile miliției, care îi confiscase marfa pe când el mergea la piață cu fructele grădinii sale.

Carnetul acesta de partid îmi trezește episoade pe care le știu din relatările alor mei, dar și amintiri proprii, din prima copilărie, iar eu și frățiorul meu știam că nu trebuie să spunem nimănui că părinții ascultă seara Radio Europa Liberă. Noi adormeam cu vocea lui Noel Bernard sau a lui Max Bănuș, pe când credeam că oamenii aceia chiar locuiesc în cutia misterioasă pe care noi o numeam Nenea Radu. Nenea Radu funcționa cu ajutorul unui pachet de baterii și al unei pile, așezate alături, într-o cutie, pentru că la sat nu ajunsese încă electricitatea. Nu trebuia să spunem nimănui că mama ținea în altă cameră, unde nu intrau străinii, pe peretele de la răsărit, o icoană veche, reprezentând pe Iisus crucificat și pe Maica Sa la picioarele Sale. Mamei nu i s-ar fi permis să rămână în învățământ, dacă s-ar fi descoperit că era credincioasă, tocmai dânsa care era obligată să meargă pe la gospodăriile sătenilor și să le povestească despre cât de nocive sunt superstițiile și religia. De Paști și de Crăciun, ne trimitea la biserică, să ne împărtășim, cu vreo femeie din sat. Doar atât putea face, dar era atât de riscant! Bunica din partea mamei ne povestea în schimb multe lucruri pe care părinții nu le puteau spune fără a pune în pericol soarta familiei. Era o țărancă simplă, fără frică. Ne spunea așa: „Mă-ta n-are voie să vă spună, că poate s-o dea afară, dar eu vă spui să știți, că mie n-are ce să-mi facă.” Și ne spunea. Ne povestea cum a venit Carol Întâiul în țară, pe Dunăre; cum, coborând de pe vapor, a rostit: „Odată ce am pus piciorul pe pământ românesc, m-am și făcut român.” Sau, la 1877, cum l-ar fi chemat în ajutor însuși Țarul Rusiei, încolțit de oaste turcă și i-ar fi transmis telegrafic: „Treci Dunărea cum vei voi, în ce condiții vei voi, numai vino, căci turcii ne prăpădesc.”

Despre Regina Maria, tot datorită ei știm. Ea a coborât din podul casei sale cartea „Povestea vieții mele” scrisă de regină și ne-a dat-o spre lectură, cu același consemn de tăcere. Ne istorisea cum bunicul, soțul ei, rănit la Oituz, în Războiul cel Mare, s-a bucurat la spital de vizita reginei, care avea cuvinte de mângâiere pentru toți răniții, ba chiar scria câte o carte poștală către familie pentru cei care nu puteau s-o facă. Această bunică a noastră era tare supărată pe comuniști. După război, îi luaseră din ogradă singura vițică, pentru că statul român avea de plătit datorii de război Uniunii Sovietice. Bunica, văduvă fiind, a plătit, deci, datorii de război, către țara vecină care ne-a adus molima comunistă. Apoi s-a înscris la colectiv odată cu satul, înțelegând că trebuie să renunțe la cele câteva fărâme de pădure și la pășunile unde își purtase odinioară vitele.  

În satul copilăriei mele, așezat între dealuri, pe malul Dâmboviței, comuniștii n-au reușit să ridice colectiv. Țăranii erau îndărătnici și se făceau că nu înțeleg discursurile secretarilor de partid și ale securiștilor veniți de la oraș. A fost chemat și părintele nostru și reținut de dimineața pânâ seara într-o încăpere a Sfatului Popular. Politrucii îi vârau sub nas cererea de înscriere în C.A.P., iar el refuza. Văzând că nu-l pot convinge, au trecut la amenințări. L-au numit bandit. A ajuns acasă târziu în acea zi lungă de vară; se lăsase întunericul peste casa noastră, îmi era frică, fiindcă mama își făcea de lucru fără să spună nimic, iar chipul ei devastat mă înspăimânta. 

Mi-a fost teamă atunci pentru prima dată, pentru că tata nu mai părea atât de puternic cum îl știam, ci obosit, fără vlagă. Am aflat mai târziu ce se petrecuse, precum și faptul că periodic era chemat la oraș, la securitate, și interogat. A făcut față acestor hărțuiri care s-au oprit după 1965. Era inventiv și n-ar fi murit de foame nici în mijlocul deșertului. 

În cele din urmă, în sat s-a înființat o întovărășire, o organizație mai liberă decât CAP-ul, pentru că oamenii își păstrau calitatea de proprietari și puneau în comun terenurile lor, pe care le lucrau și de pe urma cărora primeau produse. Aflând ce legume frumoase creșteau în grădina noastră, președintele i-a cerut tatei să lucreze ca șef de echipă, să facă același lucru pentru întovărășire. Au obținut medalia de aur la o expoziție agricolă de la Berlin. Un articol decupat din Scânteia de atunci arată cum primarul comunei a mers în RDG să ridice premiul și felicitările pentru rezultate. Niciun cuvânt despre tata.

Carnetul roșu de membru de partid al mamei îmi amintește și de momentele înălțătoare când, sub drapelul patriei și sub cel al partidului, am devenit pionieră. Eram în clasa a III-a și fuseserăm selectați după notele mari la învățătură. Îmi amintesc chiar textul jurământului în care promiteam cu multă emoție: „.. să fiu credincios poporului român și cauzei Partidului Muncitoresc Român”, încheiat cu un mobilizator: „Salut voios de pionier!”

Câțiva ani mai târziu, fratele meu a depus același jurământ. Eram generația care învățase să trăiască o viață dublă: cea de pionieri, vrednici cetățeni meniți să construiască socialismul, cititori de carte sovietică de tip Tânăra gardă de Fadeev, sau Copilăria lui Maxim Gorki, și cea de copii visând lumi pierdute, cu Micul lord de Frances Hodgson Burnett, Robinson Crusoe, Amiralul Lili sau Călătoriile lui Guliver, pe care le devoram în lungile zile ale vacanțelor de vară. Am primit și noi câte un carnețel, roșu, de pionier, cu aceleași rubrici și mai ales cu obligația de a plăti cotizația către partidul protector. Mai tărziu am devenit UTC-iști fără ca cineva să ne întrebe dacă ne doream. Alt carnet roșu, alte rubrici pentru cotizații... și cam atât.

Vecinul nostru, popa, prieten din copilărie al tatei, venea uneori pe la noi. Pentru că fusese preot, făcuse ani grei de pușcărie. În timp ce se plimbau prin grădină, povestea tatălui meu secvențe din închisoarea sa. Am surprins frânturi din istorisirile acelea, dar mi-a rămas în memorie cum era bătut cu frânghii ude, până la leșin. Îi arăta tatei urmele care-i brăzdau spinarea: „Vezi, nici acum nu mi-au trecut, au rămas niște umflături care mă dor când dorm pe spate.” Acele umflături au crescut și au devenit cancerul care l-a topit în câțiva ani de la eliberare. Fiica lui mi-a fost colegă de clasă la liceu. Pentru ca ea să poată merge la școală, mama ei a divorțat de popa în timp ce el se afla în pușcărie.

Am descoperit târziu, după moartea mamei, carnetul ei de membru PSDR, ca semn de carte în volumul lui Cioran: „Schimbarea la față a României”. După 1989, mama citea cu multă plăcere cărți interzise în vremea tinereții ei și încerca să recupereze prin lectură acea perioadă pe care i-o răpise regimul comunist. Faptul că nu s-a despărțit de carnetul martor al opțiunii ei politice din tinerețe mă face să cred că nu a renunțat nicio clipă la convingerile de stânga. Pentru ea, stânga arăta altfel decât ceea ce experimentase: emancipare intelectuală, deschidere socială, repartizare echitabilă a resurselor...

Este ciudat cum în viața noastră se suprapun anumite nume, date, titluri, cum sensurile și semnificațiile lor par a se contorsiona în zonele coincidenței. Un membru PSDR devenit fără voie membru PCR, trăind apoi umilința excluderii; speranțele de atunci, dezamăgirea, revolta. Oare cum au rezistat acești oameni fără să accepte delațiunile la care erau împinși permanent? Și cum, ca un cerc care se închide, la apusul vieții, să mai ai puterea să disperi, precum tânărul Cioran, apoi sa speri împreună cu el că țara va avea partea ei de bine? Câtă forță interioară și câtă raționalitate, ca după ce ai fost martor al falimentului politicii de stânga, să crezi cu tărie într-un viitor al social-democrației?  

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Frumos si trist ... .... trist si frumos articolul ! chapeau ! Frumoase si triste ... .... triste si frumoase vremurile din trecut .....
    • Like 1
  • Alien check icon
    "I am firmly convinced that we must never judge political movements by their aims, no matter how loudly proclaimed or how sincerely upheld, but only by the means they use to realize these aims".
    Replica din anii '30 ai unui om destept, care nici n-a facut politica insa a priceput cum merge lumea (fix ca mine :D)
    • Like 0
  • Povestea multor romani.Trist e ca nici acum nu e intotdeauna roz.Macar le putem spune.
    • Like 1


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult