Ce ar fi trebuit să fac pentru ca mama lui R să nu se sinucidă?

Foto: Guliver Getty Images

Aceste rânduri nu sunt despre ei, ci despre părinții lor.

R stătea în prima bancă, împreună cu trei fete, bănci lungi, greoaie, de patru persoane; ceilalți băieți ocupaseră locurile din spate. Preferința lui R pentru prima bancă se justifica prin talia lui scundă și ochelarii de vedere pe care îi purta. Dar el rămânea printre fete și în timpul pauzelor, iar ele îl acceptau, îl cultivau ca pe un frate, sau mai bine zis ca pe o soră. Le-am surprins dezvăluindu-și de față cu el micile secrete sentimentale, iar o dată chiar el mi-a explicat că X, colega lor, nu merge la sport din motive femimine, lunare. Atunci mi-am arătat mirarea și le-am sfătuit pe fete să fie mai reținute în astfel de detalii, dar una dintre ele mi-a replicat, zâmbind cu înțeles:

- Știți, doamna dirigintă, R este, cum să vă spun.. la fel ca noi!

Erau în clasa a noua, abia începeam să-i cunosc și ei făceau același lucru, dar mai repede. R se pierdea printre cei de vârsta sa din cauza staturii. Avea o constituție firavă, o claie de bucle castanii și niște ochi ghiduși. Școala nu prezenta pentru el obstacole, învăța ușor, citea mult, tot atât de ușor și mult precum mințea. Deși aparent comunicativ și vesel, mintea sa construia realități false, pe care ni le servea spre a se camufla. Începea să ducă o viață dublă, omul sociabil ascundea pe celălalt, cel adevărat. S-a perfecționat în tehnica asta pe tot parcursul liceului. Îți aluneca printre degete. Nu era acolo unde îl căutai, se eschiva. Înțelegeam că dacă îl presez, voi pierde și puținul pe care era dispus să-l dezvăluie.

Seria aceea de liceeni din perioada 1996 - 2000 a fost marcată de bulversările sociale de după ‘89. Adolescenții erau o rană vie, striviți de toate problemele care afectau familia: șomaj, divorț, depresie... Tatăl unei eleve a murit într-un accident de muncă. Ultimul deces a fost al mamei lui R. De fapt a fost o sinucidere. Iată cum s-a întâmplat:

Părinții lui R veneau rarisim la școală, întrucât fiul lor nu făcea probleme, ba chiar era apreciat de profesori. I-am cunoscut tatăl, un ins foarte retras, vorbind puțin și mi-am spus că fiul compensează deplin neputința tatălui de a comunica. Atât tatăl, cât și fiul motivau lipsa de implicare a mamei prin faptul că era ocupată cu firma pe care o conducea împreună cu soțul ei. După o vreme, tatăl a rărit vizitele la școală, iar R mi-a spus că firma era în faliment, că părinții aveau mari probleme financiare. A reușit să facă astfel încât să nu îi întâlnesc, într-o perioadă în care aș fi vrut să-i am parteneri de discuție în legătură cu înclinațiile sexuale ale fiului lor. Când îl întrebam despre asta pe R, îmi spunea că pe părinți nu îi interesează viața lui intimă, de ce m-ar fi interesat mai mult pe mine, ca dirigintă, înțelegeam în subtext. Timpul trecea, iar R mi-a spus la un moment dat că mama s-a mutat în alt oraș, că el a rămas cu tatăl în vechea locuință până la terminarea liceului... iar tatăl era de negăsit, căci mereu pe drumuri etc.

Erau deja în clasa a XII-a, primăvară târzie, spre sfârșitul anului școlar. Într-o dimineață, ea mă așteapta, înainte de începerea cursurilor, în fața cancelariei. Arăta ca o persoană bolnavă care s-a ridicat cu greu din pat. O femeie frumoasă și nespus de tristă mă privea de departe, cu ochi negri neliniștiți, în care am regăsit privirea lunecoasă a lui R. Asemănarea lor fizică era frapantă: osatura fină susținea un trup ce părea că plutește, un noian de bucle brune îi umbrea obrazul tras, iar glasul, ei bine, glasul acela stins cu care m-a rugat să-i vorbesc despre fiul ei... despre unicul ei fiu... Am început cu lucruri bune. S-a agățat de ele, deși era vizibil că nu o interesau atât de mult. Am continuat cu alte lucruri bune. Ea le primea, dar nu le punea în suflet și murmura:

- Da... bine. Da... Da...

Nu aveam curaj să merg mai departe. Cât îmi dorisem sa vină, să discutăm, măcar în treacăt, marea problemă a vieții lui R! M-a ajutat ea. Fiindcă terminasem cele ce priveau strict școala, în tăcerea ce se lăsase între noi, m-a întrebat abia auzit:

- Dar altceva îmi mai puteți spune despre el? Ați observat ceva ciudat... și vocea i s-a oprit, fără putere.

Venise momentul cel mai delicat. Cum să fac, să nu stric totul? Am să vorbesc vag, să evit șocul. Am zis:

- Cred că da. Cred că am observat ceva ciudat, dar nu am certitudini, am așteptat să discutăm împreună și doream să vă pun aceeași întrebare. Ca mamă, îmi puteți lămuri niște lucruri...

Din acel moment, femeia s-a închis complet și a făcut totul ca să plece cât mai repede. Evident, mi-a promis că ne vom revedea.

A doua zi R nu a venit la școală. Nu a venit nici a treia zi, a lipsit toată săptămâna, anunțând că are probleme și lipsește motivat. Când în fine s-a ivit, ne-a spus ca mama lui a murit. Fapul se petrecuse în orașul acela, unde se mutaseră parțial, iar acum el ne spunea toate astea zâmbind, aproape râzând.

Cine nu-l cunoaște pe R ar putea crede că e un monstru. Oare era un râs nervos? Dar dacă totuși simțea o eliberare, în sfârșit independența mult râvnită? Cum ar fi putut el să-și asume homosexualitatea, știind că mama îl condamnă pentru asta? Oare ce frământâri vor fi fost în toți acești ani în sufletul lui, al părinților săi? Și nu în ultimul rând: deși nu am învățat la cursurile de psiho-pedagogie despre cum să tratăm problema, oare nu ar fi trebuit măcar o scurtă și eficientă terapie cu părinții, în speță cu mama? Ce aș fi putut face pentru ca mama lui R să nu se sinucidă? Nu cred în minunatele soluții oferite de filmele americane. Viața adevărată nu se trăiește după șablon și din păcate nu găsești întotdeauna soluția potrivită. În viața adevărată, trebuie să lucrezi mult o idee, să te apropii delicat de o persoană, să fii persuasiv și în același timp discret, să fii tenace dar și mult înțelegător. Adică să te așezi permanent în locul celuilalt, să vezi lumea prin ochii lui, să plângi cu lacrima lui. Iar dacă demersul tău a dat greș, ar trebui să ai curajul să recunoști.

După moartea mamei, R și-a croit drumul său. Acum este licențiat în Relații Internaționale și Studii Europene și lucrează în Washington, DC. Țin legătura cu el, cum țin cu majoritatea elevilor mei din acea generație, care au fost mai vulnerabili decât alte serii, dar care au reușit să se construiască frumos. Trăiește în cuplu cu partenerul său și este mulțumit de viața sa. Relația cu tatăl a fost și a rămas formală.

Din punctul de vedere al dirigintelui care am fost, puternic marcată de întorsătura tragică a lucrurilor, aș spune că nu numai elevul are nevoie de un diriginte, dar și părinții săi. Iar asta nu se învață la facultate, ci trăind faptele, eșecul, în modul cel mai dureros. Cred că ar fi bine ca dirigintele, acest factotum al societății, să aibă resursele de a se preocupa și de acei părinți care nu au determinarea să caute un psiholog. Pentru ca să scoată lucrurile la liman și să nu fie nevoit să se întrebe, după douăzeci de ani: Oare ce ar fi trebuit să fac pentru ca mama lui R să nu se sinucidă?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp