Cât ne costă parlamentarii și cât „valorează” ei, de fapt?

foto: Inquam Photos / George Călin

În România ultimelor decenii, o formulare tot mai des întâlnită în spațiul public și privat este cea a împărțirii societății în două tabere aparent antagonice: „proștii care plătesc” și „șmecherii” care profită. Această dihotomie este construită în jurul percepției că cei care respectă legea fiscală sunt luați de fraieri, în timp ce o parte consistentă a populației și a aparatului de stat practică evaziunea, trăiește pe spinarea contribuabilului cinstit și sfidează orice regulă de echitate economică. Percepția, deși alimentată de realități incontestabile, riscă să deformeze grav înțelegerea noastră asupra funcționării statului, a responsabilității civice și a mecanismelor economiei reale. În România, „șmecherii” sunt percepuți adesea ca fiind cei care beneficiază de pensii speciale, sinecuri politice, scutiri de taxe și alte privilegii greu de justificat economic sau moral. Aceștia nu doar că nu contribuie proporțional, dar par protejați chiar de instituțiile statului.

Aici mitul se intersectează cu realitatea politică: o clasă politico-birocratică ruptă de societate, care nu dă exemplu de conformare fiscală, ci de evitare, cinism și autoservire. De aceea, reformele de impozitare sunt adesea privite cu suspiciune: contribuabilii onești simt că sunt din nou ținta preferată, în timp ce adevărații „șmecheri” scapă din nou basma curată.

Într-o perioadă în care fiecare leu din bugetul de stat ar trebui cântărit cu grijă, iar deficitul fiscal devine o problemă structurală, nu doar conjuncturală, întrebarea „Cât ne costă parlamentarii?” își regăsește locul legitim în spațiul public. Austeritatea începută prin majorarea taxelor și reducerea unor cheltuieli punctuale – precum sporurile bugetarilor sau bursele studenților – a avansat recent către o evaluare mai amplă a performanței economice a celor 1.326 de companii de stat, dintre care peste 260 înregistrează pierderi cumulate de 2,5 miliarde lei. În acest context, este firesc să analizăm lucid, dincolo de impulsurile populiste, și costurile asociate parlamentarilor.

Parlamentul României este compus din 330 de deputați și 134 de senatori, iar întreținerea anuală a acestei structuri este estimată la aproximativ 336 milioane de lei – echivalentul a circa 67 milioane de euro. Această sumă acoperă atât indemnizațiile și beneficiile individuale ale parlamentarilor, cât și costurile asociate activității lor în teritoriu. Parlamentarii muncesc 9 luni/an și au 3 luni de vacanță parlamentară plătită.

Cheltuieli detaliate, conform legislației în vigoare:

- Indemnizațiile brute lunare ale parlamentarilor, de 18.720 lei / persoană;

- Suma forfetară lunară de 35.578 lei / parlamentar, destinată activității din teritoriu (sedii, angajați, transport);

- Cazare: 4.600 lei / lună pentru cei care locuiesc în afara capitalei și a județului Ilfov;

- Transport: 1.400 lei / lună / persoană;

- Cheltuieli cu diurna: 700 lei / persoană (în medie) pentru prezența la serviciu.

Calculat la nivel macro, costul mediu anual per parlamentar este de aproximativ 724.000 lei (circa 145.000 euro). Acestei sume i se adaugă diverse indemnizații de conducere pentru grupurile și comisiile parlamentare sau alte structuri care implică o funcție de conducere. Nu am luat în calcul nici deplasările externe, care variază ca frecvență și cost pentru fiecare parlamentar. Aceste cifre devin însă înșelătoare dacă sunt raportate la realitatea activităților pe care le desfășoară zi de zi.

Datele recurente din ultimii ani indică o prezență medie de circa 60% la ședințele parlamentare, ceea ce înseamnă că aproximativ 278 de parlamentari sunt activi constant. Dacă luăm în calcul doar prezența la voturile din plen – indicator imperfect, dar sugestiv, costul aparent per parlamentar activ urcă la peste 1,2 milioane lei / an (aproximativ 242.000 euro).

Este o sumă care capătă greutate când este corelată cu performanța instituțională: eficiența legislativă, calitatea legilor adoptate, nivelul de implicare în problemele cetățenești și transparența decizională.

Nu prețul plătit este problema, ci ceea ce primim în schimb. Din perspectiva rezultatelor, România se confruntă cu provocări legate de transparență, responsabilitate politică și încredere publică. Iar aici apare diferența reală între cheltuială și valoare. Clasa politică ar trebui să fie primul exemplu de austeritate, nu ultimul bastion al privilegiilor. Reforma nu înseamnă doar cifre. Înseamnă o schimbare de mentalitate. Și totul începe cu felul în care trăiesc, lucrează și se raportează la bani cei care conduc această țară. Nu vom repara totul într-un an. Dar, poate, vom începe să recâștigăm ceva ce am pierdut de mult: încrederea. Fără ea, nicio reformă nu ține.

Reforma reală a clasei politice nu trebuie să însemne neapărat tăieri simbolice de salarii sau reducerea numărului de parlamentari – măsuri cu impact limitat și adesea folosite ca instrumente electorale. România a mai trăit acest experiment în 2010. Salariile au fost reduse cu 25%, consumul s-a prăbușit, iar statul și-a pierdut masiv din încredere. Lecția de atunci? Cifrele se pot ajusta contabil, dar efectele sociale și politice durează ani. Ceea ce contează cu adevărat este crearea unui sistem care să genereze valoare adăugată pentru fiecare leu cheltuit din bani publici.

Cetățeanul nu cere gratuitate, ci eficiență. Nu refuză să contribuie la întreținerea unui mecanism democratic, dar vrea să știe că acel mecanism lucrează pentru binele public. Când această legătură se rupe, nu doar banul public este irosit, ci și încrederea colectivă – un capital infinit mai greu de recâștigat.

Bugetul alocat activității de parlamentar nu este, în sine, o povară financiară majoră pentru bugetul de stat. Însă devine o problemă atunci când eficiența lui nu justifică investiția. Într-o economie în care fiecare cheltuială trebuie să fie justificată, transparența, responsabilitatea și meritul trebuie să devină standarde, nu excepții.

România trebuie reformată cu cap. Să protejăm ce e bun. Să tăiem acolo unde doare – dar unde e corect. Pentru că, în final, nu statul e problema, ci ceea ce a fost lăsat să devină.

Apropo, pensiile speciale ale parlamentarilor se iau în discuție ?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp