România încearcă să alerge la un maraton cu o piatră în gheată, o povară în spate și prea puțin antrenament. În timp ce Europa calculează riscuri, noi plătim nota pentru ani de populism și lipsă de reforme

Foto:  Profimedia

Când citești că Uniunea Europeană, acest uriaș economic, acceptă un tarif de 15% pentru majoritatea exporturilor către SUA și promite cumpărături de energie și echipamente americane de sute de miliarde, nu poți să nu te întrebi în ce realitate trăim. Când media tarifelor noastre era de vreo 5% și acum ajungem la 15%, iar industrii precum cea auto – cu mii de joburi în lanțurile de aprovizionare românești – sunt taxate, se simte ca un pas înapoi.

Financial Times scria luni despre "relief" & "regret" în rândul oficialilor europeni – relief că am evitat un război tarifar, regret că nu ne-am folosit la maximum pârghiile de negociere (bine, probabil va rămâne mai plastică descrierea diplomatului european care, sub protecția anonimatului, a dat-o pe asta: „He’s the bully in the schoolyard and we didn’t join others in standing up to him [...] Those who don’t hang together get hanged separately.”)

Pentru mine, acordul acesta e mai mult decât cifre comerciale. E simbolul unei Europe care a amânat prea mult timp deciziile grele despre competitivitate și autonomie strategică. Îl văd în raportul lui Mario Draghi despre "paradigm shift"-ul necesar pentru ca Europa să recupereze diferența de inovare. Îl văd și în discuțiile despre bugetul multianual de 2 trilioane de euro, care va trebui să finanțeze simultan digitalizare, tranziție verde și competitivitate. Dar mai ales apărare. Întrebarea e: de unde banii și cât de repede?

Și dacă Europa are probleme mari, România are probleme și mai mari. Pentru că noi trebuie să ne descurcăm simultan cu trei crize: să recuperăm decalajele față de restul Europei (încă suntem în proces de catching-up), să plătim factura pentru rănile auto-induse din ultimii 10 ani, și acum să facem față și slăbiciunii generale europene. E ca și cum ai încerca să alergi un maraton cu o piatră în ghetă, în timp ce ți se pune și o povară pe spate și tu oricum nu ai început să te antrenezi decât de vreo 2 săptămâni.

Dar da de aici, de acasă, tabloul pare cel mai complicat. România a devenit campioană la deficit: 9,3% din PIB. O cifră abstractă pentru unii, dar pe mine mă trece un fior când mă gândesc la ce înseamnă: dobânzi mai mari, bani mai puțini pentru spitale și școli, risc de tăieri brutale. De ce am ajuns aici? Ani întregi de decizii populiste – tăieri de taxe fără a acoperi gaura, majorări de salarii publice fără reforme – și o administrație fiscală ce adună prea puțin și prea aleatoriu. Funky Citizens a publicat weekendul acesta o analiză despre consecințele acestor politici; nu e o lectură plăcută, dar e necesară.

În acest context, auzim foarte des de la acest Guvern că trebuie să strângem cureaua, că nu avem ce face, ne trebuie soluții rapide de a aduce bani la buget ca să nu ajungem să ne îngroape de tot piețele financiare. Sigur că trebuie să ne punem casa în ordine. Dar orice dietă fiscală are nevoie de un corp sănătos. Când un vicepremier recunoaște că a plătit pentru „consultanță” unui inspector ANAF timp de opt ani și își dă demisia, îmi amintesc de sutele de antreprenori care au tot scris sau vorbit pe la colțuri despre controale arbitrare și proceduri sau registre obscure care trebuie livrate pe loc. Despre cum au fost forțați să plătească pentru a supraviețui.

Asta e o realitate. Dar mai este realitatea celor care lucrează corect – în privat sau în administrație – și se luptă cu un sistem care îi taxează la fel ca pe ceilalți. Mi se pare nedrept să acceptăm ideea că „așa e România” și nu putem schimba nimic.

Adevărul este că modelul nostru de competitivitate se clatină. După 2000, avantajul principal a fost forța de muncă ieftină. Companiile străine au venit, au creat fabrici, iar județe întregi s-au specializat în subcomponente pentru industria auto germană. Am fost mândri de investiții, dar am neglijat un detaliu: odată cu creșterea salariilor și a costurilor energiei, avantajul dispare. În paralel, aproape o treime din forța de muncă este plătită de stat – fie direct, fie prin companii de stat. Asta creează o vulnerabilitate dublă: depindem de exporturi pe care nu le controlăm și de un buget public pe care nu-l mai putem finanța.

Mă supără când văd că, în fața unor asemenea provocări, discursul public alunecă în fatalism. „Atât s-a putut”, „toți fură”, „nu avem ce face”. Sau aproape voluptatea cu care unii se simt acum răzbunați că „uite, dom’le câtă corupție la privații ăștia care dau lecții statului”. Sau virtue signaling-ul tare păgubos (sau uneori doar reflex) al celor care au văzut acum sânge – „vi se pare normal să...?” Fiecare dintre aceste fraze alimentează dezgustul față de democrație și hrănește extremismul. Apropo, tocmai a apărut luni un sondaj de la European Movement care arată că doar 36% dintre cetățeni din marile țări europene ar susține necondiționat democrația. România nu face excepție. Când văd asta, mă gândesc la câte argumente oferim, zilnic, celor care spun că era mai bine pe vremuri sau că trebuie să fim auto-suficienți aici în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Nu cred în soluții miraculoase, dar cred în reforme reale. Fără o ANAF modernizată, nu vom avea încasări. Fără reguli clare și fără corupție, investitorii vor pleca. Fără transparență în achiziții și fără implicarea cetățenilor, banii europeni pentru competitivitate vor rămâne pe hârtie. Fără să protejăm instituțiile anticorupție, nu vom avea încredere – iar asta e valabil și pentru România, și pentru Ucraina.

Cât despre mine, nu scriu aceste lucruri pentru că îmi place să critic. Le scriu pentru că am văzut cum poate arăta o schimbare atunci când cetățenii se implică, când presiunea publică împinge instituțiile spre transparență și când o comunitate alege să nu tacă. Știu cum e să simți că totul se prăbușește – ca activist, ca pacient, ca cetățean – și să nu cedezi. Și cred că încă putem evita un dezastru, dacă renunțăm la cinism și acționăm: cerem explicații, susținem reforme, punem presiune pe cei care ne conduc.

Nu sunt adepta postărilor fataliste. Da, contextul e sumbru: economie vulnerabilă, extremism în creștere, război la graniță. Dar exact de asta e important să nu ne pierdem. Dacă ne resemnăm, cei care profită de sistem vor continua să o facă. Dacă lucrăm la un stat funcțional și la o economie cu adevărat competitivă, avem șansa să fim mai mult decât o notă de subsol în statistici. Pe scurt: avem nevoie de un stat care să funcționeze, de lideri care să explice deciziile și să nu vorbească doar în lozinci, de o Europă care să fie… Europa (adică puternică și solidară) și de noi toți care să nu cădem în resemnare. Îmi dau seama că sună idealist, dar alternativa este să ne plângem că „nu merge nimic” în timp ce intrăm în zid.

Știu că e un text lung pentru un Facebook saturat de reacții rapide și de întors aceste dileme moralo-economice pe toate părțile, dar uneori lucrurile nu pot fi simplificate. E și motivul pentru care nu cred că trebuie să acceptăm „CSF NCSF” ca soluție.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp