Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Cât o mie de imagini: sunetul lui Enescu

De Eugen Ciurtin

Am suspectat întotdeauna că incompetența auditivă bate incompetența oricăror altor simțuri. Că auzim, adică, mai dezorientat, mai puțin și mai prost decât vedem împrejur, de pildă. Că auzim considerabil mai analfabet decât mirosim, mai primitiv și mai înfundat decât atingem cu limba, mai sărac și mult mai neputincios decât în neîntrerupta mecanorecepție. Pe de altă parte, avem la îndemână muzica. Al cărei canon ar trebui să fie mai mult decât o proteză auditivă și ar putea spulbera, fie și ca singur sprijin, astfel de neajunsuri eventuale. „Instinctul îmi spunea că muzica trebuie simțită. Să se piardă complet legătura cu viața normală, să rămâie numai simțul auditiv și să se absoarbă în emoție” (George Enescu, 1942). E puțin probabil să discerni până unde poate ajunge înăuntrul creierului muzica lui Enescu, dacă nu ai visat niciodată „să rămâie numai simțul auditiv”. Concertele sunt în general pentru asta făcute: dar își fac treaba rareori. Toate, aici Enescu fiind victimă colaterală, sunt scăldate într-o incompetență cu mult mai vastă.

Să contrastăm un exemplu recent. În Soare sunt temperaturi de 5,500°C la suprafață și de peste un milion de grade Celsius în atmosferă solară. De-a lungul acestui an, NASA a transmis live imagini fără precedent: o sondă spațială a urmărit dintr-o și mai mare apropiere activitatea solară, ca aici:

Ce li s-a părut însă atât de incomplet experților NASA încât au simțit nevoia să adauge un fond sonor? Și cum de au ales unul care probează că suntem singurele alcătuiri chimice responsabile cu ridicolul în univers? Ai lângă tine biblioteci în sute de limbi ale jindului apropierii de Soare, dar când o faci spațial de-a dreptul, în prima epocă a omului care își permite asta, te acompaniezi cu un scâncet melodic pe care nu l-ar merita o neatenție de peste zi, un inamic, un duș, o buturugă. Multipli roboți, toată avangarda inteligenței artificiale se apropie de Soare, iar tu suprapui imaginii lui incomparabile o însăilare de sunete pe care ar respinge-o și copilăria roboticii. Nu te uiți la Soare pe fond muzical de lift. În mare, însă, cam așa se caracterizează urechea contemporană. E aici o abolire atât de radicală, încât poate înghiți de vie orice muzică, inclusiv posibilitatea uneia viitoare. Iar Enescu e azi între acestea două.

Cu cât timpul trece și cu cât dispar toți martorii ei direcți, opera lui Enescu – opera compozitorului Enescu, întâi de toate – intră solitară și puternică în actualitate. Ca în cazul tuturor lucrurilor colosale, îi și trebuia un mai mare spațiu de rezonanță, testul unui public mai vast și mult, foarte mult diferit, ascultătorii îndepărtați care pot compensa – și ține durabil – mai ales ceea ce fusese înțeles cu extremă dificultate (sau pur și simplu necunoscut) pentru că fusese prea aproape.

Publicul general global, și cu el și serviabilul amic al tuturor, domnul YouTube, abia dacă a asimilat – să nu ne amăgim național – o uncie. Chiar dacă citiți mai întâi în română, ați ascultat mai mult și mai des Ravel și Rahmaninov, asta ca să ne limităm la contemporanii lui Enescu; nu vă puteți ascunde. E un început în toate.

Dacă atâția muzicieni și muzicologi nu se înșală și muzica lui Enescu e atât de împlinită, dacă începutul a fost cu uralele pariziene de la 1898, ce ne rămâne să pricepem bine noi ceilalți, care nu ne putem bucura altfel decât ascultând-o? Și cum să o facem? Încerc aici să indic o strategie minimă pentru a fi contemporan cu actualitatea operei, singurul proces care ne implică în privința lui Enescu, contrând două-trei iluzii tenace care animă un ravagiu monstruos și care domină în fiecare an, cu sau fără minunatul Festival Enescu, spațiul indescriptibil dintre experți și afoni. Publicul, adică: publicul în genere. Știind în același timp bine că nu rezultă nimic satisfăcător dintr-o biată mie de cuvinte.

E, oricum, indicat să fie și recitit Enescu însuși înainte (și deseori în loc) de toți ceilalți, în destul de multele sale interviuri și în cele câteva articole foarte concise pe care le-a scris (câteva fragmente fiind aici intercalate). Dar nu sunt nici măcar ele, ritmic, republicate. O ediție critică completă de Opere e încă improbabilă în 2017.

Amintirile lui George Enescu: în 1951 înregistrează lungi convorbiri muzicale cu muzicologul Bernard Gavoty, într-o franceză și cu o intonație perfecte, câteodată întorcându-se spre pian pentru a exemplifica – de aceea aici suntem cu mult mai norocoși decât citindu-i cartea din 1955. „Franța, sunt aproape jumătate copilul ei” (1936). Începuse să vorbească franțuzește la Cracalia, unde onesta arendă a tatălui scăpase de incendiere la 1907, și începuse cu domnișoara Lédie Cèdre, institutoarea de prinți care i s-a adresat mereu – chiar și când era un copil mărunțel, chiar și când îl conducea la un bazin vienez de natație și apoi acasă la pian exersau la patru mâini, chiar și când îi reamintea din depărtare că îl iubește – cu acel tandru „vous”. Vocea e esențială aici (și pretutindeni), calitatea ei a trecut în înregistrare. A șocat pe toată lumea, în interbelic, dirijând Wagner și în același timp cântând el însuși, din mers, rolul unui solist devenit indisponibil. Cu un an înainte de această înregistrare, suferise primul atac cerebral, prăbușindu-se de la pupitru în timp ce dirija Bach în Anglia.

Les Souvenirs de Georges Enesco

Martorii direcți își vor continua activitatea de ghid chiar și în peisaje care se schimbă, fiecare cu dramaturgia epocii lui. A murit în februarie 2016 Pascal Bentoiu, el însuși compozitor și mare caracater, cel care a făcut în fond cel mai mult pentru Enescu, pentru că a adus la lumină din manuscrisele neîncheiate ale Simfoniilor a Patra și a Cincea (deocamdată foarte rar cântate), poemul Isis, și a scris cea mai competentă și viguroasă analiză a Capodoperelor enesciene (în 1984, carte accesibilă din 2010 în engleză, grație lui Lory Wallfisch, și din 2015 în germană, grație Ralucăi Știrbăț). A murit în august 2017 și Viorel Cosma, cel mai productiv exeget al său și ceva mai inegal, autor a sute, mii de articole despre operă și biografie, timp de șaptezeci de ani. Din fericire, Mihai Șora și Neagu Djuvara și-l amintesc încă pe Enescu așa cum îl trăiau odinioară, ca pe un element din climă – astru fix, generozitate întruchipată, copleșitor de câte ori cânta.

Enescu la 19 ani: Octetul pentru coarde în Do major op. 7. Și miezul, și virtuozitatea începeau să-și arate o maturitate care nu avea să semene cu nimic din epocă. Îl ascultau de-a lungul Europei și unii se întrebau încă dacă e mai mult școală vieneză decât pariziană – iar ceilalți invers. A trecut apoi Atlanticul și situația era neschimbată.

„Unii au fost intrigați și plictisiți, căci nu au putut să mă catalogheze și să mă clasifice în modul obișnuit. Nu puteau să stabilească cu exactitate ce fel de tip de muzică făceam. Nu era cel francez în maniera lui Debussy, nu era tocmai cel german, declarau ei. Pe scurt, cu toate că nu suna străin, nu semăna prea mult cu ceva familiar, și oamenii sunt plictisiți când nu pot clasa pe cineva” (1917).

E limpede că Janine Jansen, care conduce aici, îl iubește.

Octetul pentru coarde în Do major op. 7

Pascal Bentoiu amintea o exigență de audiție fără de care nu prinzi nimic din Enescu: trebuie ascultat și reascultat intens. Stipula cu o justă candoare numerică: între cincisprezece și douăzeci de ori fiecare lucrare de dificultate medie. Dincolo de faptul că asta explică slaba adeziune directă la opera Œdipe, care e orice mai puțin de dificultate medie, lucrările lui Enescu „de dificultate medie” sunt minoritare și sunt responsabile, destul de bizar, de punerea în umbră a unicatelor lui inoxidabile, dar mai ales a perspectivei și a întregului operei.

Treizeci de ani după încheierea Simfoniei a III-a, mutat la Paris, Enescu a solicitat autorităților comuniste de-atunci partitura – propriile sale partituri manuscrise, căci în 1946 plecase cu bagajul unui muzician în turneu, chiar dacă știa că în condițiile istorice date nu se va mai putea întoarce. Nu i-au fost trimise niciodată. Opera era încheiată: de ce ar mai fi intervenit? I se preconiza o naționalizare, o mumificare, un „Antipa” sonor încă de atunci. Postura comemorativă a unora, cu toate teribilele ei păcate, i-a luat urma încă de la jumătatea vieții. Și așa – pus în umbră mai ales de propriile sale Rapsodii, uitând între altele că i le-a selectat și dirijat, debutându-l în America, însuși Mahler, că BBC i le transmitea, în 1940, de ziua lui – am scăpat din vedere o conduită și o integritate a operei exemplare.

Enescu e autorul mai multor opere complete și complet stratificate.

„Important este să lucrezi întotdeauna în profunzime. Trebuie să ai credință. Ați săpat mult fără să găsiți nimic. Trebuie continuat: dedesubt se află briliantul pur, dedesubt comoara. Există întotdeauna una” (1939).

Citește continuarea pe Scena9.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dimineata devreme #
    Ma bucur ca "Republica" ne trezeste oferindu-ne cate putin din "muzica vizuala a soarelui", din proverbiala vorbire a lui Enescu care mi-a condus gandul la " tomnatica" muzicalitate a scrierilor dlui Hurezeanu despre care spuneam chiar eu ca trebuie "recitit" pentru a fi inteles si spre final ne-a prezentat "unitatea muzicala rezultata din iubire"! Chiar daca m-am simtit trasa de ureche pentru ca ascult mai mult Rahmaninov am dat si eu vina repede pe autoritatile din 1976 (30 de ani + - 1946) care i-au "ascuns" partiturile celui care nu s-a "impiedicat" de aceasta tocmai pentru ca a iubit "lumea". Nu stiu daca am fost inteleasa dar dimineata nici nu trebuie sa fii inteles ci doar "ascultat" pentru a putea, asa cum se scrie in articol "sa traiesti" doar muzica".
    • Like 3


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Ștefan Briceag

De la externarea din spital, Ștefan Dănuț Briceag a făcut totul ca să poată relua controlul asupra propriei vieți. În februarie 2018, la 6 luni după accident, s-a mutat împreună cu prietena sa, Iulia, care care i-a fost și îi este alături. „Nu știam că există acest gen de femeie. Iar când cunoști o fată ca ea, te întrebi: Chiar există? După un astfel de accident, când te aștepți ca și mama să plece de lângă tine, ea mi-a zis: Plec când vreau eu, nu când vrei tu.” (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult

Am mulţi cunoscuţi, prieteni si multe rude care au emigrat şi au demonstrat că pot fi cei mai buni evoluând în deplasare. Au demonstrat-o prin muncă asiduă, seriozitate şi perseverenţă. (Foto: Ionel Pop Doncilă)

Maradona din Bacău
Citește mai mult