Foto: Guliver/Getty Images
Acorduri denunţate, conferinţe de pace, taxe vamale între parteneri, sancțiuni economice și războaie comerciale, declarații belicoase și summituri de pace, războaie prin interpuși, terorism, președinți vorbăreți și președinți providențiali… Apele politicii internaționale sunt mai învolburate ca oricând, iar în apele tulburi răpitorii își iau partea lor de pradă. Dar în satul nostru, România, toate frământările astea par îndepărtate și neinteresante fiindcă pe fundul apei, acolo unde noi ne-am retras, totul e demult opac.
Acest articol ar fi trebuit să fie despre ultimele evenimente ale Orientului mijlociu și cum va fi tranșat viitorul Siriei după ultima mare confruntare ce se pregătește pe teritoriul acesteia: bătălia Idlibului. Dar o analiză, aparent simplă, a relevat o evoluție neașteptată a actorilor implicați aici și repoziționarea lor în funcție de „întâmplările” ultimelor luni de la nivel mondial.
Din complicatul conflict purtat în spatele scenei siriene, Occidentul apare drept marele perdant. Dacă izbucnirea Primăverii arabe a fost dorința Statelor Unite și a aliaților săi europeni, cărora li s-au alăturat, din rațiuni geopolitice regionale sau religioase, state din zonă, desfășurarea evenimentelor s-a produs într-un sens deloc dorit. Prăbușirea lui Ghadaffi a însemnat o lovitură dată intereselor rusești în regiune și căderea unui sponsor al terorismului internațional, deci o victorie. Însă anarhia a cuprins Libia, la fel s-a întâmplat și cu Siria (și Hafez al-Assad era considerat de serviciile de informații drept un susținător al organizațiilor teroriste, în special palestiniene), au urmat valurile de emigranți, apariția Statului islamic, atentatele fundamentaliste în capitalele occidentale. Iar când părea că forțele guvernului de la Damasc vor fi înfrânte, Rusia, aliatul istoric al Siriei ba’atiste, a intervenit pentru a-și salva prezența în Mediterana – portul Tartus.
Victoria forțelor guvernamentale în Siria nu este doar consecința implicării Rusiei aici. Însă, la trei ani de la intervenția armată, Putin apare drept eroul care înfrânge teroriștii, iar beneficiile implicării trupelor rusești aici e prezentată triumfal într-un recent film de propagandă al Kremlinului.
La nivel regional, politica rusească din ultimii trei ani a început să dea roade. Nu e vorba doar de vânzările de armament (Turcia, membră NATO, a ajuns să cumpere sisteme de rachete S 400…), ci și de alianțele pe care țările Orientului apropiat s-au grăbit să le încheie cu Kremlinul. Au trecut doar câteva zile de când s-a semnat, la Aktau, ȋn Kazastan, Acordul pentru Marea Caspică. Oare câți membri ai guvernului nostru or fi auzit de acest oraș care, după nume, li s-ar părea un cochet burg bavarez…
Douăzeci de ani de negocieri ȋntre cele cinci state care ȋşi ȋmpart plajele sale – Azerbaidjan, Iran, Kazastan, Rusia şi Turkmenistan – s-au terminat cȃnd Iranul, lovit de administraţia Trump cu sancţiuni economice dure, după ce aceasta a denunţat unilateral şi ȋmpotriva aliaţilor europeni, Tratatul semnat de preşedintele Obama, s-a văzut obligat să ȋşi găsească rapid noi aliaţi. Evenimentul i-a făcut pe unii analişti europeni să conchidă că preşedintele „sovietic” şi-a mai luat o mare… Dincolo de simbolistica acordului, acesta reglementează modul ȋn care vor fi exploatate bogatele resurse de gaze ale regiunii, construirea gazoductului care le va transporta ȋnspre Europa, dar şi interdicţia oricărui alt stat ȋn afara celor semnatare de a aduce trupe ȋn regiunea caspică (ȋn trecut, Washingtonul a ȋncercat să transfere trupe ȋnspre Afganistan utilizȃnd Marea Caspică şi Kazastan ori Uzbekistan.
Fiindcă amintisem Afganistanul, nu poate scăpa unui observator al regiunii faptul că pe data de 4 septembrie va avea loc la Moscova o conferinţă regională privind viitorul Afganistanului. Deşi ultimele luni au arătat o creştere a violenţelor sȃngeroase ȋn această ţară ȋn care SUA au investit sume fabuloase pentru pacificare, multe dintre atentate fiind atribuite talibanilor, aceştia şi-au anunţat participarea la această ȋntȃlnire, la fel cum au făcut şi Iranul, China sau Pakistanul, doar India părȃnd să mai reflecteze. Interesant, la aceste discuţii nu participă guvernul de la Kabul, susţinut de Washington! Rămȃne de văzut dacă acest acord nu va declanşa o Toamnă Afgană. Adică o altă ȋnfrȃngere pentru SUA.
Revenind la Siria, Turcia lui Erdogan, una dintre părţile Acordurilor de la Astana privind pacificarea acestei ţări, alături de Rusia şi Iran, se vede pusă la colţ de aliata sa, Rusia, ȋn ofensiva asupra Idlibului. Chiar dacă turcii au declarat că nu vor accepta recucerirea ȋntregii Sirii de nord, unde şi-au desfăşurat ȋncă din ianuarie forţele ȋn cadrul operaţiunii “Ramura de măslin”, menită a contracara formarea unei zone aflate sub stăpȃnirea kurzilor de la Mediterană pȃnă ȋn Irak, dar şi noi valuri de migranţi (deja numărul acestora ȋn Turcia ajunge la 3,5 milioane), se pare că Erdogan nu se va putea opune dorinţei Kremlinului de a cuceri, ȋn numele guvernului de la Damasc, regiunea Idlibului. La fel ca ȋn cazul Iranului, neputinţa otomană se datorează situaţiei economice dificile datorata majorării semnificative a tarifelor la importurile de oţel şi aluminiu turceşti de către administraţia Trump, contrelor pe care le-a avut ȋn ultima vreme cu partenerul occidental ce au dus la bulversarea monedei turceşti, augmentȃnd premisele unei crize economice majoră ȋn Turcia.
Dincolo de manipulări şi marketing politic, figura liderului de la Kremlin reȋncepe să apară „acceptabilă” ȋn cancelariile occidentale. Schimbarea aceasta de percepţie ȋn lumea care odinioară acţiona ca un monolit alături de forţele Washingtonului este consecinţa directă a politicii actuale americane. „America first” se transformă, ȋncet, ȋn relaţiile internaţionale, ȋn „Russia first”. Dacă pentru Siria, Statele Unite susţineau negocierile de pace ȋn formatul „Geneva”, care s-au dovedit lipsite de perspective datorată ȋnfrȃngerilor din teren ale forţelor opoziţiei siriene, se pare că Germania şi Franţa nu doresc să lipsească de la reconstrucţia Siriei ori să stea deoparte ȋn evenimentele regionale, drept care şi-au anunţat participarea la summitul convocat la iniiţiativa lui Erdogan pentru ȋnceputul lui septembrie la Ankara, alături de omniprezentul Vladimir Putin, unde se vor discuta planurile de pacificare ale acestei ţări. Să nu uităm că semnatarii europeni ai Acordului cu Iranul din 2015 au ȋnfruntat administraţia Trump, decizȃnd continuarea raporturilor economice cu statul asiatic, ȋn ciuda sancţiunilor economice anunţate de la Washington ȋmpotriva tuturor acelora care vor mai coopera cu Teheranul.
Pȃnă şi Israelul, vechiul, fidelul şi principalul aliat al SUA ȋn Orientul mijlociu, a oferit un exemplu de pragmatism: premierul Netanyahu participa, ȋn luna mai, la festivităţile prilejuite de Ziua Victoriei de la Moscova. Interesul micului, dar bogatului şi războinicului stat de pe coasta Mediteranei: să ţină la distanţă de graniţele sale trupele iraniene prezente ȋn Siria, cunoscută fiind dorinţa Gardienilor Revoluţiei iranieni de a lansa atacuri asupra Israelului. Şi, ȋn mod curios faţă de implicarea materială şi umană a Iranului şiit ȋn conflictul sirian, odată ce trupele Damascului au ajuns la zona de graniţă cu Israelul, ȋn cursul lunii iulie, o fȃşie de 85 de kilometri de-a lungul fruntariilor sale a fost evacuată de soldaţii Teheranului, paza urmȃnd a fi asigurată de poliţia militară rusească.
În sfȃrşit, pȃnă şi China lui Xi şi-a manifestat interesul de a participa la ultimele ȋnfruntări siriene şi la reconstrucţia acestei ţări. Şi cine oare va fi partenerul său credibil de discuţii odată ce războiul civil se va ȋncheia şi Drumul mătăsii pentru care Beijingul va cheltui miliarde de dolari ȋşi va termina una dintre ramificaţii ȋn porturile siriene ale Mediteranei?
Propovăduirea „egoismului” ȋn relaţiile internaţionale, pornit de la o viziune mercantilă şi o exacerbare a temerilor americanului de rȃnd, a transformat Statele Unite din singura superputere, singurul garant al democraţiei mondiale, la ȋnceputul anilor ’90, ȋntr-o putere mondială ȋntr-o căutare a propriului rol ȋntr-o lume multipolarizată, şi care pare să adbice de la principiile care ȋȋ făcuseră gloria odinioară. Spre satisfacţia liderilor autoritari ai Estului, apropiat sau ȋndepărtat, care, cu jucată mărinimie, ȋncep să pozeze ȋn apărători ai valorilor democrate, comerţului liber, apărării mediului şi a generaţiilor viitoare. Dacă vom ajunge să le simţim pe de-a-ntregul ȋmbrăţişarea otrăvită vom conştientiza că, odată, nu prea demult, ne-am plȃns că prietenul nord-american nu era perfect.
Cȃt despre noi, aflaţi ȋntre Vest şi Est, ce ar mai fi de zis cȃnd principala preocupare a preşedinţilor Parlamentului este de a-i apăra pe penali şi a lupta ȋmpotriva „statului paralel”? Geopolitica trebuie să fie materie incomprehensibilă cȃnd Republica Islamică Iran crezi că e membru al Uniunii Europene, sau Priştina capitala Muntenegrului. E atȃt de mare diferenţa ȋntre Ion I. C. Brătianu şi Viorica Dăncilă, ȋntre Nicolae Titulescu şi Teodor Meleşcanu, ȋncȃt putem spune că, după un veac de Romȃnia, noi nu avem nevoie de duşmani: am reuşit să ne ȋnfrȃngem singuri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La partile negative, exista la Dl Stepan o atitudine pios duioasa fata de Izrael, fara indoiala factorul principal in evenimentele din Orient, inclusiv Primavara Araba, distrugerea libiei, Siriei, Irakului... adica atomizarea tarilor arabe care sustineau cauza palestiniana ( teroristii unara sunt luptatorii pt libertate ai altora...depide de spinul propagandei...) Google Ynon plan pentru mai multe informatii
De mersul lumii eu nu mi-as face griji, vorba americanului, money talks, fie pace ori razboi. Ori atata timp cat GDP ul Americii este 19.000 de miliarde, U.E 17.000.miliarde, China 12.000 miliarde iar restul multor tari mentionate in articol luate dupa GDP(produsul intern brut) este cuprins cu prisosinta in GDP americii, discutiile noastre sant absolut de prisos. La asta nu sau gandit nemtii in secolul trecut in WWII la coplesitoarea putere economica a Americii.
Ma indoiesc ca Trump este un pion al lui Putin. Dar nu ma indoiesc ca lui Putin ii place aceasta teorie si beneficiaza de o gramada de avantaje de pe urma ei ca sa nu puna paie pe foc simuland in mod ipocrit ca o combate.