Ce ar fi gândit străbunicul meu despre România de azi?

Dumitru Guşu s-a născut în 1914 şi a murit în 2016, la puţin timp după ce a împlinit 102 ani. România de azi e mai tânără decât era el atunci. România, cea care împlineşte azi 100 de ani, e cea care îmi aduce aminte de Dumitru Guşu. Dumitru Guşu a fost străbunicul meu. Poza îl arată în momentul în care primeşte diploma de cetăţean de onoare al comunei Havârna, din Botoşani, locul unde şi-a trăit viaţa, unde şi-a crescut copiii şi unde şi-a cunoscut nepoţii şi strănepoţii. N-am fost de faţă când a primit diploma, n-am fost nici când a trecut în lumea celor drepţi. Dumitru Guşu a rămas însă un reper pentru mine, chiar şi după moarte, aşa cum a fost şi pe timpul vieţii. Centenarul, pentru mine, se regăseşte în imaginea cu el care mi-a rămas în minte, chiar şi după atâţia ani. Bunic sfătos şi vesel, cu un dar al povestirii cum rar se mai găseşte acum. Cel mai drag îi era să aibă pe cineva aproape căruia să-i povestească şi marele meu regret e că n-am apucat să profit de asta cât mi-aş fi dorit. Pe vremea când eram copil şi mergeam în Havârna nu erau telefoane, facebook sau altele asemenea, aşa că nu l-am înregistrat, să rămână peste ani şi pentru cei care n-au reuşit să-l cunoască. La 100 de ani, Dumitru Guşu povestea evenimente din timpul războiului de parcă s-ar fi întâmplat ieri, evenimente din care trăgea învăţăminte, îşi amintea cele mai mici detalii. Imaginaţi-vă numai cât şi ce ar fi putut povesti dacă mai trăia acum. 

A văzut România încă de pe vremea când era cu mult mai mică decât e acum şi sunt sigură că şi-ar fi dorit să o vadă întreagă. România încă nu e România Mare. Sunt încă bucăţi rupte din ea, fie că vorbim de teritorii, fie că vorbim de oameni. România Centenarului ne găseşte parcă şi mai divizaţi decât eram înainte de 1918. Nu mai e vorba doar de graniţe desenate pe o hartă. Milioane de români au luat calea străinătăţii, căutând un trai mai bun decât îl aveau aici. Milioane de români care au trimis bani acasă, şi-au construit aici case, pereţi rămaşi goi, pentru că nimeni nu se mai întoarce. Centenarul e şi despre ei, despre cei care şi-au luat copiii cu ei în lume, despre cei care s-au văzut obligaţi să-şi lase bătrânii să pună lacătul pe poartă. Centenarul e şi despre rămaşii acasă, bătrânii care au învăţat să folosească skype sau facebook doar ca să-şi mai vadă copiii sau să-şi cunoască nepoţii născuţi în ţări de care poate nici nu auziseră vreodată.

Centenarul e şi despre cei care n-au plecat, cei care au ales să mai încerce aici, cei care încă mai cred că se poate, cei care mai speră că va fi mai bine de fiecare dată când pun ştampila pe buletinul de vot. Centenarul e şi despre cei care se pişă pe el de vot. E şi despre cei care nu mai cred că va răsări soarele şi pe strada noastră. Buni şi răi, tineri şi bătrâni, cinstiţi sau mai puţin cinstiţi, Centenarul e despre noi toţi. Nu vom mai prinde o astfel de sărbătoare, poate copiii născuţi azi vor avea această şansă şi poate ei vor avea mai multe motive de mândrie decât avem noi azi.

Eu n-o să mai apuc să văd aşa ceva, iar regretul meu e că, pentru motive de mândrie, trebuie să mă întorc prea mult în trecut, prezentul nu ajută. Nu ştiu ce-ar crezut străbunicul meu despre România de azi. A apucat să trăiască şi în România monarhistă, şi în cea comunistă, şi în cea de după Revoluţie. Şi-a păstrat mereu zâmbetul. De dragul lui, aleg ca, măcar azi, să sper că vor veni şi zile mai bune, zile în care să nu fie nevoie să scotocesc prin istorie ca să găsesc motive de mândrie că trăiesc în ţara asta. La mulţi ani, România!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp