Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ce caută Macron în Liban. Explozia din Beirut dezgroapă lupta geopolitică pentru ţărmurile Mediteranei

Macron în Liban

Foto: Guliver Getty Images

Hiroşima, Nagasaki, Beirut... Această enumerare am regăsit-o zilele acestea în mass-media libaneză şi, dincolo de o oarecare exagerare levantină, exprimă cel mai bine drama Libanului. În ultima jumătate de veac, micul stat aflat pe coasta răsăriteană a Mediteranei a trăit un devastator război civil de cincisprezece ani, a suportat trupele siriene care s-au implicat alţi cincisprezece ani în politica sa internă, iar când, în urma unor manifestaţii ample, acestea au părăsit Beirutul, Hezbollahul susţinut de Iran a găsit de cuviinţă să provoace Israelul şi să arunce ţara într-un alt conflict, scurt şi dureros, iar când apele s-au liniştit în plan intern a izbucnit războiul civil din Siria şi un milion şi jumătate de sirieni şi-au găsit refugiul în ţara cedrilor; pe urmă, toate partidele şi-au dat seama că e mai folositor să lase conflictele armate deoparte şi să îşi dea mâna în a gestiona economia astfel încât să asigure prosperitatea unui mic procent de apropiaţi „norocoşi” să gestioneze bugetele publice şi activitatea de creditare cu riscul defaultului care se preconiza de câteva luni (şi despre care am scris aici). Iar cum toată această înşiruire de evenimente amintind de tragediile Greciei antice nu ar fi fost suficientă, explozia care a ras la propriu portul Beirutului şi a spulberat mai multe cartiere a venit să pecetluiască, aparent, destinul Libanului.

Cu pierderi de câteva miliarde pricinuite de explozie, cu un port distrus care nu mai permite aprovizionarea resortisanţilor libanezi şi a numeroşilor, cum spuneam, sirieni şi palestinieni, strânşi ca într-o menghină între Israelul ostil şi Damascul care vedea Libanul ca pe o parte a Siriei Mari, Libanul pare că se va înscrie pe lista statelor eşuate.

Cel care a intuit pericolul mortal în care se găseşte Libanul şi a mutat genial, atât în plan politic, cât şi de imagine, a fost preşedintele Macron. Înainte ca unele dintre publicaţiile noastre să apuce să scrie că Moscova instalează un spital de campanie la Beirut, acesta anunţa o vizită fulger în Liban şi câteva avioane cu materiale şi specialişti se aflau deja în zbor peste Mediterana înspre Beirut.

Să amintim că Franţa s-a erijat încă de la sfârşitul secolului XIX în protectoarea creştinilor din Levant, că la terminarea Primului Război Mondial, Libanul şi Siria intrau sub mandat francez, că o mare parte din libanezi sunt francofoni, iar legăturile economice şi politice dintre cele două ţări au fost constante şi esenţiale.

Această situaţie aparent fără ieşire se poate transforma într-un nou început pentru Liban, dar şi pentru Uniunea Europeană, nu doar pentru Franţa, care trebuie să ocupe locul pe care Statele Unite îl abandonează în Orientul Mijlociu şi Magreb. Lupta geopolitică pentru ţărmurile Mediteranei este acum mai dură decât oricând, pretendenţi la supremaţia americană abandonată sunt numeroşi: Siria este complet dependentă de Rusia, care şi-a asigurat relaţii excelente şi cu Algeria, în schimbul furnizării de tehnică militară, Turcia şi-a mutat fundamentaliştii sunniţi din Idlib, unde îl combăteau pe Assad, în Libia, unde ţările europene nu reuşesc să treacă peste orgolii şi exploatarea câmpurilor petrolifere, iar preşedintele său, după ce a retransformat Sfânta Sofia în moschee, îşi doreşte să facă pasul pentru a deveni liderul tuturor credincioşilor sunniţi. În sfârşit, nelipsita Chină, care îşi vede poziţia pericilitată în Occident, caută debuşee mediteraneene pentru noul Drum al mătăsii, arătându-se dispusă a acoperi necesarul de finanţare a Libanului în schimbul renunţării la acordul cu Fondul Monetar Internaţional, propunere care a stârnit controverse printre politicienii Libanului. Iată că micul şi îndatoratul stat levantin are mulţi pretendenţi care îi fac curte şi îi promit marea cu sarea, aşa cum se întâmplă, de obicei, cu statele aşezate la confluenţa interesele geostrategice ale marilor puteri. Destinul unor asemenea ţări, din păcate, îl cunoaştem prea bine.

Numai că Libanul nu are nevoie doar de lichidităţi în conturile publice, ci de o reformă profundă a statului, ceea ce preşedintele Macron a subliniat cu ocazia vizitei sale aici, iar preşedintele Michel Aoun a întărit într-o conferinţă de presă. Banii nu au lipsit niciodată la Beirut, cel puţin în perioada modernă. Însă fluxurile de numerar pe care prinţii Golfului îi plasau aici, în investiţii imobiliare sau în active de risc ori arme, au transformat ţara rapid şi periculos, în detrimentul păcii şi al unei prosperităţi adevărate. Căderea, acum, în sfera de influenţă a fluxurilor financiare chineze va însemna o redresare economică de moment şi o perspectivă sumbră, de fapt o repetare a istoriei recente. Iată de ce un plan european pentru Liban se impune pentru salvarea sa adevărată.

Însă nu doar Libanul are nevoie de Europa, ci, mai ales, Europa are nevoie de un cap de pod într-o zonă agitată. Romanii au înţeles cel mai bine că graniţa civilizaţiei europene nu este Marea Mediterană, ci deşerturile reprezintă o graniţă naturală mai uşor de gestionat decât marea: Sahara, la sud, şi deşertul sirian, la est. Impunându-şi autoritatea în Liban, principiile proprii de guvernanţă politică, gestionând conflictele religioase de aici (în ciuda diferenţelor dintre ele, popoarele Libanului şi-au asumat identitatea de „libanezi” spre deosebire de irakieni, de exemplu), reconstruind portul Beirutului şi asigurând finanţarea necesară depăşirii acestei perioade dramatice, Uniunea Europeană va demonstra că nu este doar bogată şi dispusă să plătească subsidii unor ţări ca Turcia pentru a bloca departe de graniţele sale fluxurile migratorii, altfel slab şi dispus la compromisuri, ci un jucător geopolitic de primă mână. De la Beirut, va putea influenţa jocurile nu doar din Mediterana, ci, mai departe, din bogatele ţări ale Golfului, ai căror potentaţi aşteaptă o nouă „Elveţie” în regiune.

Până la urmă, Libanul are aceeaşi nevoie de Europa pe cât Uniunea are nevoie de un Liban occidental şi paşnic. Închişi în cochilia noastră, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge şi noi „libanizaţi” de către puterile care se ridică la est şi caută puterea de altădată.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • de ce ai folosit cuvantul levantina in fraza de la inceput ......" oarecare exagerare levantină"......?
    • Like 0
  • Liban si "saracaca tara bogata" in petrol si hidrocarburi. Antartica si bogatiile sale pretioase gata sa fie exploatate fiecare putere vroind accesul la portie. Glumind Europa prin Macron va face o vizita si la eschimosi asa pentru suport ?. America ne mai fiind "un prieten". Cand marile puteri isi disputa prin "curtoazii reciproce" resurse pentru supravietuire si viitor avand tehnologiile necesare de extractie Romania ce face ?. isi spala propriul popor pe creier obsesiv spunandu-le cat "de speciali" sunt condusi de niste pro-scrisi "mai speciali" miruiti din fonduri sifonabile tip "ruleta dragostei" ! ( in general )
    • Like 0
  • Toata populatia araba/de alte nationalitati a facut saltul de la camile la ferrari farao minima cultura. Cat de cat democrata. De aici probleme. Africa neagra nu a produs nimic niciodata in termeni de cultura sau stiinta, doar se plange de vreo 200 ani. Inainte nu stia nimeni de ei mai mult sau mai putin.
    Si acum de unde sa vrem sa ne intelegem cu ei?! Nu putem sa ne intoarcem in evul mediu sa avem aceiasi gandire ci ei, asta pt arabi and co pt africaneagra ar trebui sa ne intoarcem in epoca de piatra.
    Filosofia e buna practica...
    • Like 0
  • Parerist check icon
    Dacă ne gândim la 'imperiul roman" in secolul 21 unele chestii sunt evidente. Partea de nord a Mediteranei are o populație îmbătrânita și în declin, ioc resurse naturale, însă e bogata, dezvoltata, bine educata, și în căutare de oportunități de investiții.
    Partea de sud e slab dezvoltata și educata, are nevoie de investiții, însă are o populație tânără și resurse naturale serioase.
    Ce lipsește imperiului asta ca să devina o superputere e un împărat care să-i îndrume pe baronetii cu gândire meschina și lipsita de viziune de pe ambele laturi.
    • Like 0


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult