Mai mergeți cu colindul? Pilda profesorului de la Arte, rămas văduv și singur, care lua trenul din București până în Maramureș, la casa părintească, doar pentru ca cetele de colindători să nu găsească lacătul pe poartă

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

„Mergeți cu colindul?” Întrebarea din acest articol nu este, așadar, „Primiți cu colindul?”, ci dacă... mergeți la colindat. Din experiență proprie (însoțindu-i pe nepoții mei de câteva ori), pot spune că românul primește cu drag colindători, ușa rămânând de obicei închisă doar când nimeni nu este acasă. Multe familii se reunesc în număr mare la bunici, iar atunci apartamentele noastre rămân nelocuite la vreme de sărbătoare, nu de puține ori. Și astfel, nu avem acolo niciun reprezentant care să răspundă la „Deschide ușa, creștine”. 

O mai veche emisiune de radio ne informa, surprinzător, că un venerabil profesor de la Universitatea de Arte, rămas văduv și cu desăvârșire singur, lua trenul din București până în Maramureș, la casa părintească, doar pentru ca cetele de colindători să nu găsească lacătul pe poartă. Însă fără alte paranteze, putem afirma totuși că îndatorirea de gazde ne-o facem, de obicei, exemplar. Dar datoria de a colinda, cu mic, cu mare? Câți ne trimitem sau ne însoțim, din umbră, copiii la colindat? Vestea Nașterii Mântuitorului nu se dă, în mod ideal, pe whatsapp cu ansambluri profesioniste ce rostogolesc în rețea colinde sofisticate „fowarded many times”. Nici la televizorul aprins uneori în exces, cu orele. Ci este o veste care ne privește pe toți, iar un colind cântat fals, cu versurile poticnite sau uitate pe alocuri, răsunând pe o scară de bloc, este mai de preț decât unul profesionist, pe un ecran. Nu mai vorbim de bucuria neintermediată, autentică, a copiilor, de a căra după ei o traistă („ce e aia traistă? întreabă Gabriel, la 5 ani. E o sacoșă, îl lămurește fratele său”)... o traistă plină cu mere, portocale, ciocolată și covrigi. Și să nu uităm de banii pe care copiii îi primesc pentru rolul lor tradițional de vestitori. Nici odinioară, colindătorii nu primeau doar colaci și fructe, ci și bani pentru care mulțumeau frumos:

„Ne mai cinstește jupânul gazdă

Și cu doisprezece-treisprezece galbini de aur.

Că jupânul gazdă punga și-a golit

Și pe noi ne-a cinstit.

Dumnezeu să-l cinstească:

Cu mila Sa cerească,

Cu masa raiului,

Cu bunul pământului.

De la jupânul gazdă este dat,

De la noi binecuvântat,

De la toată masa: mare mulțam!

Toți: - Mare mulțam!”

Pe diferite portative și tonalități, mai în bemol, sau mai apăsat, suntem avertizați să nu pierdem sensul marilor sărbători, imprimându-le o notă prea comercială sau strict materială. Nu este chiar ideal să ajungem în prag de Crăciun epuizați de cumpărături, curățenie, managementul sarcinilor și gătirea prea multor feluri de mâncare. Dacă le-am putea face pe toate, cât să ne rămână energie și răbdare și pentru cele spirituale, probabil ne-am putea socoti fericiți. Și dacă obiceiul creștinesc de spovedanie și mers la liturghie ne este cunoscut, în acest articol am ales să vorbim de tradițiile românești de colindat. 

Ca în cazul a tot ce este specific național (deși colindele sunt bine reprezentate și la bulgari, polonezi, ucraineni etc), frumusețea lor derivă și din gingășia și precaritatea lor recentă, în condițiile globalizării. Oricât ne-ar încuraja afișajul stradal, nimeni nu preferă Christmas KFC Bucket unei sănătoase oale de sarmale, sau piftiei, caltaboșului și cozonacilor. Când ne vizitează prietenii din străinătate, nu le arătăm România în mall sau la fast-food, ci vom căuta să îi ducem la muzee, conace, case memoriale, mănăstiri, zone de arhitectură străveche. Așișderea, ne vom grăbi să le punem pe masă ceva local, iar numai in extremis pizza. Invers, vizitând o țară străină vom încerca să descoperim puțin din istoria și cultura locală, vom mânca ceva specific, vom cumpăra o haină cu motive tradiționale și vom evita să ne facem veacul doar în malluri și restaurante fast-food. De ce aceasta? Pentru că omul iubește nuanța, bogăția de sens, evitând monotonia. Deși o are la îndemână, el nu se poate mulțumi la nesfârșit cu cultura netflix și tiktok, mai ales când aceasta riscă să îl transforme într-un ins desensibilizat, cinic și individualist. Și, deloc neglijabil, gândind și acționând în automatisme și clișee. 

Obiceiul colindatului s-a restrâns astăzi, pierzându-și o parte din repertoriu. De pildă, sunt uitate acele colinde considerate a fi de interes particular, împărțite tematic pe categorii de destinatari: colindele în funcție de profesii (gospodar, cioban/păcurar, pescar, vânător, negustor, voinic străin, soldat etc), colind pentru fată tânără (nemăritată), colind de văduvă, colinde pentru morți etc. Iată, de pildă, un emoționant colind de văduvă, imaginat ca un dialog (mioritic, aproape) între femeie și ceată:

...Tinerei voinici,

Pe cai povârnici,

Pe unde-ați trecut,

Au nu mi-ați văzut

Soțiorul meu

Luat de Dumnezeu?

Fețișoara lui,

Spuma laptelui,

Mustăcioara lui,

Spicul grâului,

Perișorul lui,

Peana corbului,

Ochișorii lui,

Mura câmpului (...)

Dragă văduviță

Albă la pieliță,

Neagră la cosiță,

Noi l-am cunoscut

Și mi l-am văzut

‘N sânul Domnului,

‘N poarta raiului,

Stând la judecată,

Ca să-și ia răsplată

Pentru bună faptă!

La polul opus, stau colindele în care regăsim nu elemente de bocet, ci de umor. De pildă, copiii nu se sfiesc să ceară:

Dă-ne poame,/Că ni-i foame,

Dă-ne nuci,/Că-s mai dulci,

Dă-ne alune,/Că-s mai bune.

Sau, și mai direct:

Dă-mi un covrig,

Că nu mai pot de frig;

Dă-mi un măr,

Că mă iau cu mâinile de păr.

Urările sunt generoase dacă și gazda se dovedește primitoare:

Să crească,

Să înmulțească,

La mulți ani să înflorească!

Câte cuie pe casă,

Atâția galbeni pe masă,

La anul și la mulți ani!

Analogiile (câte…atâtea…) pot merge mai departe în registru comic:

Câte șindrile la gazdă pe casă,

Atâția galbeni la gazdă pe masă!

Atâția miei, atâția purcei,

Cu copiii după ei!

Nici fetele nemăritate nu sunt uitate:

Câte așchii-n tăietor,

Atâtea fete la cuptor!

Apoi, câți cucuruzori,

Tot atâția pețitori!

Dar, în caz de zgârcenie a gazdei sau de refuz de primire, urările se întorc în formă parodică, după cum ne spune Ion Creangă, în ”Amintiri”:

Drele pe podele

Şi bureţi pe păreţi;

Câte pene pe cucoşi

Atâţia copii burduhoşi.

Din fericire, se păstrează și se cântă în numeroase zone niște colinde foarte frumoase, precum binecunoscutul:

Ia sculați voi gazde mari,

Ia sculați români plugari,

Că vă vin colindători

Noaptea pe la cântători,

Nu vă vin cu niciun rău,

Ci v-aduc pe Dumnezeu,

Dumnezeu cel mititel,

Mititel și-nfășățel. (…)

Busuioc verde pe masă,

Rămâi gazdă sănătoasă,

La mulți ani cu sănătate,

Să vă dea Domnul de toate.

Încercând să ne pregătim de colindat, am căutat, pentru bucuria nepoților, și o recuzită pe măsură. Și astfel, i-am ajutat să confecționeze steaua (cu praf sclipitor și foiță aurită de la magazinele de arte de pe Calea Griviței), apoi le-am comandat buhai și bice de plugușor. Am aflat că mai există meșteri populari, iar unii chiar foarte tineri, deoarece biciul fusese împletit din sfoară („cu frâu de mătasă, împletit în șasă, cât vița de groasă”) de un adolescent din Alexandria. L-am găsit pe olx, iar în oficiul poștal la care am ajuns în fapt de seară (pentru a evita aglomerația) băieții nu au mai avut răbdare și au desfăcut coletul, în vreme ce eu mai rezolvam hârtiile la ghișeu. Și astfel acel impersonal oficiu a primit brusc un aer festiv, copiii desfășurând un bici meșteșugit de aproape trei metri, cu moț de rafie, întărit pentru a pocni mai bine. Buhaiul ne-a fost trimis apoi de un meșter din Oradea, iar cineva ne-a sfătuit să tragem mănunchiul de păr de cal având mâna umezită cu zeamă de varză (!). Numai așa burduful (trunchi de copac, acoperit cu piele de vită) va suna optim.

Desigur, e complicat să recompunem o întreagă recuzită. În acest caz, este suficient să îi încurajăm pe copii să iasă la colindat, în vecinătate, spre bucuria lor și a gazdelor. Crăciun fericit!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp