Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Mai mergeți cu colindul? Pilda profesorului de la Arte, rămas văduv și singur, care lua trenul din București până în Maramureș, la casa părintească, doar pentru ca cetele de colindători să nu găsească lacătul pe poartă

colindatori

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

„Mergeți cu colindul?” Întrebarea din acest articol nu este, așadar, „Primiți cu colindul?”, ci dacă... mergeți la colindat. Din experiență proprie (însoțindu-i pe nepoții mei de câteva ori), pot spune că românul primește cu drag colindători, ușa rămânând de obicei închisă doar când nimeni nu este acasă. Multe familii se reunesc în număr mare la bunici, iar atunci apartamentele noastre rămân nelocuite la vreme de sărbătoare, nu de puține ori. Și astfel, nu avem acolo niciun reprezentant care să răspundă la „Deschide ușa, creștine”. 

O mai veche emisiune de radio ne informa, surprinzător, că un venerabil profesor de la Universitatea de Arte, rămas văduv și cu desăvârșire singur, lua trenul din București până în Maramureș, la casa părintească, doar pentru ca cetele de colindători să nu găsească lacătul pe poartă. Însă fără alte paranteze, putem afirma totuși că îndatorirea de gazde ne-o facem, de obicei, exemplar. Dar datoria de a colinda, cu mic, cu mare? Câți ne trimitem sau ne însoțim, din umbră, copiii la colindat? Vestea Nașterii Mântuitorului nu se dă, în mod ideal, pe whatsapp cu ansambluri profesioniste ce rostogolesc în rețea colinde sofisticate „fowarded many times”. Nici la televizorul aprins uneori în exces, cu orele. Ci este o veste care ne privește pe toți, iar un colind cântat fals, cu versurile poticnite sau uitate pe alocuri, răsunând pe o scară de bloc, este mai de preț decât unul profesionist, pe un ecran. Nu mai vorbim de bucuria neintermediată, autentică, a copiilor, de a căra după ei o traistă („ce e aia traistă? întreabă Gabriel, la 5 ani. E o sacoșă, îl lămurește fratele său”)... o traistă plină cu mere, portocale, ciocolată și covrigi. Și să nu uităm de banii pe care copiii îi primesc pentru rolul lor tradițional de vestitori. Nici odinioară, colindătorii nu primeau doar colaci și fructe, ci și bani pentru care mulțumeau frumos:

„Ne mai cinstește jupânul gazdă

Și cu doisprezece-treisprezece galbini de aur.

Că jupânul gazdă punga și-a golit

Și pe noi ne-a cinstit.

Dumnezeu să-l cinstească:

Cu mila Sa cerească,

Cu masa raiului,

Cu bunul pământului.

De la jupânul gazdă este dat,

De la noi binecuvântat,

De la toată masa: mare mulțam!

Toți: - Mare mulțam!”

Pe diferite portative și tonalități, mai în bemol, sau mai apăsat, suntem avertizați să nu pierdem sensul marilor sărbători, imprimându-le o notă prea comercială sau strict materială. Nu este chiar ideal să ajungem în prag de Crăciun epuizați de cumpărături, curățenie, managementul sarcinilor și gătirea prea multor feluri de mâncare. Dacă le-am putea face pe toate, cât să ne rămână energie și răbdare și pentru cele spirituale, probabil ne-am putea socoti fericiți. Și dacă obiceiul creștinesc de spovedanie și mers la liturghie ne este cunoscut, în acest articol am ales să vorbim de tradițiile românești de colindat. 

Ca în cazul a tot ce este specific național (deși colindele sunt bine reprezentate și la bulgari, polonezi, ucraineni etc), frumusețea lor derivă și din gingășia și precaritatea lor recentă, în condițiile globalizării. Oricât ne-ar încuraja afișajul stradal, nimeni nu preferă Christmas KFC Bucket unei sănătoase oale de sarmale, sau piftiei, caltaboșului și cozonacilor. Când ne vizitează prietenii din străinătate, nu le arătăm România în mall sau la fast-food, ci vom căuta să îi ducem la muzee, conace, case memoriale, mănăstiri, zone de arhitectură străveche. Așișderea, ne vom grăbi să le punem pe masă ceva local, iar numai in extremis pizza. Invers, vizitând o țară străină vom încerca să descoperim puțin din istoria și cultura locală, vom mânca ceva specific, vom cumpăra o haină cu motive tradiționale și vom evita să ne facem veacul doar în malluri și restaurante fast-food. De ce aceasta? Pentru că omul iubește nuanța, bogăția de sens, evitând monotonia. Deși o are la îndemână, el nu se poate mulțumi la nesfârșit cu cultura netflix și tiktok, mai ales când aceasta riscă să îl transforme într-un ins desensibilizat, cinic și individualist. Și, deloc neglijabil, gândind și acționând în automatisme și clișee. 

Obiceiul colindatului s-a restrâns astăzi, pierzându-și o parte din repertoriu. De pildă, sunt uitate acele colinde considerate a fi de interes particular, împărțite tematic pe categorii de destinatari: colindele în funcție de profesii (gospodar, cioban/păcurar, pescar, vânător, negustor, voinic străin, soldat etc), colind pentru fată tânără (nemăritată), colind de văduvă, colinde pentru morți etc. Iată, de pildă, un emoționant colind de văduvă, imaginat ca un dialog (mioritic, aproape) între femeie și ceată:

...Tinerei voinici,

Pe cai povârnici,

Pe unde-ați trecut,

Au nu mi-ați văzut

Soțiorul meu

Luat de Dumnezeu?

Fețișoara lui,

Spuma laptelui,

Mustăcioara lui,

Spicul grâului,

Perișorul lui,

Peana corbului,

Ochișorii lui,

Mura câmpului (...)

Dragă văduviță

Albă la pieliță,

Neagră la cosiță,

Noi l-am cunoscut

Și mi l-am văzut

‘N sânul Domnului,

‘N poarta raiului,

Stând la judecată,

Ca să-și ia răsplată

Pentru bună faptă!

La polul opus, stau colindele în care regăsim nu elemente de bocet, ci de umor. De pildă, copiii nu se sfiesc să ceară:

Dă-ne poame,/Că ni-i foame,

Dă-ne nuci,/Că-s mai dulci,

Dă-ne alune,/Că-s mai bune.

Sau, și mai direct:

Dă-mi un covrig,

Că nu mai pot de frig;

Dă-mi un măr,

Că mă iau cu mâinile de păr.

Urările sunt generoase dacă și gazda se dovedește primitoare:

Să crească,

Să înmulțească,

La mulți ani să înflorească!

Câte cuie pe casă,

Atâția galbeni pe masă,

La anul și la mulți ani!

Analogiile (câte…atâtea…) pot merge mai departe în registru comic:

Câte șindrile la gazdă pe casă,

Atâția galbeni la gazdă pe masă!

Atâția miei, atâția purcei,

Cu copiii după ei!

Nici fetele nemăritate nu sunt uitate:

Câte așchii-n tăietor,

Atâtea fete la cuptor!

Apoi, câți cucuruzori,

Tot atâția pețitori!

Dar, în caz de zgârcenie a gazdei sau de refuz de primire, urările se întorc în formă parodică, după cum ne spune Ion Creangă, în ”Amintiri”:

Drele pe podele

Şi bureţi pe păreţi;

Câte pene pe cucoşi

Atâţia copii burduhoşi.

Din fericire, se păstrează și se cântă în numeroase zone niște colinde foarte frumoase, precum binecunoscutul:

Ia sculați voi gazde mari,

Ia sculați români plugari,

Că vă vin colindători

Noaptea pe la cântători,

Nu vă vin cu niciun rău,

Ci v-aduc pe Dumnezeu,

Dumnezeu cel mititel,

Mititel și-nfășățel. (…)

Busuioc verde pe masă,

Rămâi gazdă sănătoasă,

La mulți ani cu sănătate,

Să vă dea Domnul de toate.

Încercând să ne pregătim de colindat, am căutat, pentru bucuria nepoților, și o recuzită pe măsură. Și astfel, i-am ajutat să confecționeze steaua (cu praf sclipitor și foiță aurită de la magazinele de arte de pe Calea Griviței), apoi le-am comandat buhai și bice de plugușor. Am aflat că mai există meșteri populari, iar unii chiar foarte tineri, deoarece biciul fusese împletit din sfoară („cu frâu de mătasă, împletit în șasă, cât vița de groasă”) de un adolescent din Alexandria. L-am găsit pe olx, iar în oficiul poștal la care am ajuns în fapt de seară (pentru a evita aglomerația) băieții nu au mai avut răbdare și au desfăcut coletul, în vreme ce eu mai rezolvam hârtiile la ghișeu. Și astfel acel impersonal oficiu a primit brusc un aer festiv, copiii desfășurând un bici meșteșugit de aproape trei metri, cu moț de rafie, întărit pentru a pocni mai bine. Buhaiul ne-a fost trimis apoi de un meșter din Oradea, iar cineva ne-a sfătuit să tragem mănunchiul de păr de cal având mâna umezită cu zeamă de varză (!). Numai așa burduful (trunchi de copac, acoperit cu piele de vită) va suna optim.

Desigur, e complicat să recompunem o întreagă recuzită. În acest caz, este suficient să îi încurajăm pe copii să iasă la colindat, în vecinătate, spre bucuria lor și a gazdelor. Crăciun fericit!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • E.T. check icon
    Citesc (aștept, chiar) cu mult interes articolele dvs., iar azi nu a fost altfel.

    }n primul rând, mi-ați luat o imensă piatră de pe inimă. Eu am renunțat la mersul cu colindul pe la 10 ani, când m-am dezmeticit (nu mi-a spus-o nimeni, decât poate în subconștient) că o făceam (doar) pentru ... bani (chemare nu cred că aveam).

    (Nemții spun uneori - prin filme - că ... „le-a căzut o piatră de la inimă”; noi i-om fi învățat expresia ? Fascinant, câte expresii românești pot fi auzite în filmele nemțești. Gazda mea bihoreană, deși român, spunea doar „s-a tras” când povestea despre mutarea locuinței cuiva. Doar decenii mai târziu am văzut că nemții „se trag”, nu „se mută”.)

    Sper să reveniți cât de curând cu date despre profesorul maramureșean (nu reușesc să le localizez). Nu știu ce tren lua, dar știu precis că (înainte de fatidicul dec. '89) drumul cu trenul din București până acolo era ucigător (la clasa a 2-a).

    Profesor singur și văduv ? Dar cum poate fi un profesor singur (eh, înțeleg, poate ...) când are generații întregi pe conștiință ? Chiar Gh. Hagi ne-o spune, el a trecut deja de 300! Vă dați seama ce poate fi și în sufletul unui profesor care concurează cu Sărbătorile și Piața Liberă, încercând să amăgească un copil cu trucuri ieftine, despre cum poate fi făcută Măsurarea Pământului (adesea) mintal ... Ori când se gândește că și copilul vede că este doar o stratagemă de „marketing” - „pardon my French”, cum ar spune americanii.

    Apoi mi-ați amintit de cincinalul de șomaj cathartic care m-a aliniat la valorile pieței libere (îl mai trăiesc și acum, la intensitate diminuată, ca să mă purific spiritual) și de marele cadou al unui prieten necunoscut: un iugoslav de aproximativ 30 ani mi-a dăruit - simbolic - un clopoțel (diametru 64mm, înălțime 40 mm, mâner de ceva ebonită neagră de 85 mm lungime).

    Într-adevăr, și eu am avut norocul să fiu dus de prieteni să văd ... România (ce rușine!), chiar dacă vizita nu a inclus chiar palate și muzee (dacă n-oi fi uitat, desigur). Dar cred că am fost chiar mai norocos: mie mi-au arătat natura! Eu am fost dintotdeauna „măsurat” (cu banii, cu mici excepții: nu-i dădeam pe excursii), așa că mi s-a potrivit perfect. :)
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult