(Foto: arhiva personală Liviu Mihoc)
Era duminică dimineața în 17 decembrie 1989. Eram toți cinci adunați pentru a începe pregătirile de colindat și urat: Dani zis „Blondul”, Edi „Țapul”, Grig „Bulion”, Cristi „Șeriful” și eu Liviu „Neghiniță”. Cinci băiețași în pragul adolescenței. Aveam cât de cât repertoriul pregătit, cu mici schimbări față de anul trecut că ne știa lumea și trebuia un pic de variație. Dar parcă pe toți ne frământa același gând. Încă ne răsuna în urechi cele auzite la radio Europa Liberă, din seara de 16 decembrie 1989: „Jos Ceaușescu!”, „Libertate!”. De necrezut, de neconceput ce am putut să auzim. Toți părinții noștri ascultau radio Europa Liberă, dar cică nimeni nu trebuia să știe.
- Băi, zice Cristi „Șeriful”, ce să ne mai ascudem, ați auzit ce e la Timișoara! Trebuie să facem și noi ceva!
Tatăl lui lucra în cadrul armatei, dar nu ne-a mirat foarte tare atitudinea lui, de fel era mai îndrăzneț.
- Liviuț, mai ai vopsea de aia albă de la taică-tu de pe șantier?
- Da, Cristinel, mai e.
- Bulion, voi ați zugrăvit nu demult, în toamnă, mai ai la subsol pensule?
- Este, Șerifule.
Și am pus la cale planul de bătaie: Dani și cu Edi trebuiau să facă o scurtă filare la școală, eu să șmanglesc niște vopsea, Bulion pensule. Dar mai întâi repetiția la colinde și urături, apoi pe la patru după-amiază toți înapoi în fața blocului. Pe înserat e mai sigur.
- Nicio mișcare suspectă la școală, raportează cu mândrie Blondul. Edi „Țapul” e sub geam la Moldovan să vadă dacă e ceva mișcare.
Noi bănuiam că Moldovan, vecinul din blocul de lângă școală, e securist, că avea poziție importantă la Goscom și nici nu ne lăsa să jucăm fotbal în curtea școlii duminica. Clar, securist.
Școala nu era prea departe, la vreo două străduțe lăturalnice pe care le-am străbătut cu grijă.
Ajungem în curtea școlii, care era și teren de fotbal, dar și locul rușinilor noastre când ne scoteau la careu pentru prostiile ce le făceam. Edi ne confrimă că Moldovan nu e de veghe.
- Gata, băieți, la scris!” ne îndeamnă Șeriful. Și începem să scriem pe asfaltul curții cu litere cam de jumătate din înălțimea noastră: JOS CEAUȘESCU!
Ne poticnim la final, căci Bulion întreabă „Băi, Ceaușescu sau Ceaușescul?”
- Articolul se pune doar în formă de respect, noi nu-l respectăm, așa că Ceaușescu, îmi dau eu cu părerea.
- Ciocul mic, nimeni nu trebuie să știe, clar!
Mândri de fapta noastră, ne întoarcem acasă. Dacă muncitorii timișoreni au început revoluția de la locurile lor de muncă, noi așa credeam că am început-o de la locul nostru „de muncă”. Dar în acea seară aveam să auzim și împușcăturile de la Timișoara.
Am uitat rapid de ele, căci a doua zi la școală era forfotă mare: miliția în fața școlii, profesorii adunați în cancelarie, toți elevii consemnați în clase. Pe noi cinci ne cam luaseră spaimele. Eram în aceeași clasă și ne uitam temători unii la alții. Cică chemau pe rând grupuri de elevi în cancelarie și li se puneau întrebări.
- Tovarășa dirigintă, pot să merg până la baie? întreabă Șeriful cu două degete ridicate și merge. Revine după zece minute cu o privire sprințară și ne face semn: „Gata, am indus în eroare ancheta. Am fost și am scris Jos Ceaușescu la baia profesorilor”.
Într-un final apare „comisia” la noi în clasă, cu textul că forțe potrivnice încearcă să distrugă societatea noastră multilateral dezvoltată și dacă suspectăm pe cineva, ca adevărați pioneri avem datoria tovărășească să-l reclamăm etc. Și am fi avut pe cine, căci am aflat mai apoi că încă doi dintre prietenii noștri (Viorel și fratele lui tot Liviu) au avut inițiativa de a scrie în baia de la atelierul de mecanică și de la cabinet „Jos Ceaușescu” și „Libertate”.
Oarecum am suferit consecințele, căci pe lângă faptul că a trebuit să sintetizăm cuvântarea de la cel de-al XIV-lea Congres, am lustruit intens toate băile, iar săracele tovarășe de la curățenie au inhalat o grămadă de gaz de la diluantul cu care au trebuit să ștergă mesajul nostru din curte.
Cu toate acestea, eram tot mai hotărâți. Eram șapte acum și am continuat în zilele ce au urmat să scriem pe unde puteam mesajele „Jos Ceaușescu” și „Libertate”.
În 22 decembrie eram cu toții în fața Primăriei orașului și ne strigam acum mesajele. În entuziasmul, dar și neștiința noastră, eram puțin dezamăgiți că la noi nu se trăgea. În schimb ne-am lăsat duși de val, când în mulțime a început să se strige „La București! La București! E nevoie de noi acolo!”.
- Șerifule, mergem și noi. Mergem!, dar nu am mai apucat, pentru că totuși nu eram ai nimănui și ne-au cules părinții noștri la timp.
După un timp am imortalizat într-o poză (vezi foto de mai sus) trupa revoluționară din micul oraș provincial. Eram mândri și ne consideram primii revoluționari din orășelul nostru.
După ani, în această perioadă, încă mai rememorăm acele zile:
- Ce am avut atunci și nu mai avem acum?, întreabă Grig, alias Bulion. De curaj nu era vorba, poate acea nebunie adolescentină caracteristică vârstei, sau cum ar zice Dani Blondul: „Hai, bă, că eram duși și sătui de creveți vietnamezi”.
- Măi, Grig, mai ții minte când ne-ai întrebat cum ar fi corect: Ceaușescu sau Ceaușescul? Și Liviuț a zis că articolul e folosit doar în formă de respect? Asta ne lipsește, L-ul, respectul față de noi și față de ceilalți și extins la tot ce ne înconjoară, conchide Viorel.
Avem un plan, nu știu dacă îl vom realiza, dar intr-una din zilele anului ce va urma, poate reușim să ne strângem toți acasă, în orășelul nostru și să mergem în cutea școlii să mai scriem o dată, dar de data aceasta un mare L. „Da, bă, zice Șeriful, L de la Respectul”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.