Ce m-a învățat școala greșit

Foto: Getty Images

Am fost un copil olimpic. Și totuși, nu vorbesc prea des despre asta.

Am fost un elev de nota 10 și, totuși, nu mă mândresc neapărat cu asta acum.

Am pus mult timp pe primul loc școala și, când am ajuns adult, m-am lovit de neajunsuri pe care școala nu mi-a dat și instrumentele necesare să le rezolv.

Asta e povestea mea, a unui fost elev pentru care adulții din jur s-au dat peste cap, punându-şi toate speranțele în sistemul formal de educație – care urma să-i asigure un viitor bun. Și a unui om care acum vede mult mai clar mecanismele defectuoase pe care școala le-a întreținut. Pentru că micro-traumele lăsate de un sistem educațional deficitar lovesc mai puternic abia la maturitate.

Nu spun că școala e Bau-Baul suprem și că ar trebui să o arătăm cu degetul, că e vinovatul absolut pentru care uneori simțim că ne ratăm ca adulți sau ca profesioniști, dar cu siguranță nu ar trebui să fie nici busola față de care să ne raportăm identitar.

Eu am făcut asta pentru foarte mult timp și m-am ales cu mai multă confuzie și incapacitate de a mă adapta la realitate, lucruri atât de subtil înrădăcinate, încât nici nu le-am sesizat mult timp.

Asta-i povestea mea, fără blamări și fără menajamente.

O scurtă istorie a raportării la școală în familia mea

Pentru tata, care a crescut în plin comunism și care a suferit pentru că nu a avut șansa să studieze mai mult la vremea lui, școala și, implicit, educația mea au devenit o prioritate de când am venit pe lume.

De-asta a fost mândru că, la grupa pregătitoare de la grădiniță, eu știam deja să citesc. De-asta a stat cu mine să învăț poezii și să recit cu dicție și intonație fiecare vers. De-asta mi-a rupt foile din caietul pe care făcusem, strâmb, primele bastonașe, pentru că, în loc să stau la birou, alesesem confortul patului ca să-mi fac temele. Și de-asta prima mea amintire pregnantă legată de școală a ajuns să fie caietul foarte gros, înădit cu multe pagini suplimentare, din care tata rupea filă cu filă până scriam caligrafic perfect, nu doar corect.

Foto Getty Images

E-adevărat, nimeni nu mi-a spus niciodată explicit „trebuie să fii de nota 10”, însă am simțit presiunea – chiar dacă ea venea din toate bunele intenții: să am șansa unui viitor cu o educație bună și apoi toate ar fi urmat să se așeze de la sine.

Așa că am ajuns repede să-mi însușesc acest principiu. E suficient, atunci când ești copil, să faci repetat un lucru, ca apoi să-ți devină natural. Așa că, în clasa a V-a, făceam teme până seara târziu și oftam, înainte să adorm: „Viața-i grea!”. Desigur, o reacție comică, spusă însă cu od seriozitate puțin cam mare pentru un copil de numai 11-12 ani (și care avea să mă coste mai târziu, devenind parte din ceea ce am ajuns să cred și ca adult).

Matematica nu s-a lipit de mine. Pentru franceză – pe care o regret acum –, nu am avut baze suficient de bune. Iar cu desenul – pe care l-am iubit până să ajung la școală (aveam caiete întregi cu siluete îmbrăcate-n fel și chip) – am ajuns să ratez irecuperabil, dintr-un „accident”.

Țin minte că a trebuit să reproducem o vază, iar eu am calculat greșit proporțiile – aiurea, nici nu știam ce-s astea la vremea respectivă – și mi-a ieșit o glastră minusculă într-un colț de foaie. Desigur, pentru mine nu asta era tragedia. Însă desenul mi-a fost intens criticat la momentul respectiv. Ba chiar a fost comparat (în defavoarea mea) cu al unei alte colege, ceea ce a fost suficient să mă convingă – iremediabil – că nu sunt bună la desen și cu asta basta.

Foto: Anna Vishnyak / Alamy / Alamy / Profimedia

De-atunci, am predat acuarelele și blocul cu foi veline către tata și el mi-a făcut majoritatea temelor la desen pe care le-am avut de pregătit pentru clasă, până târziu, la liceu. Și acum mă chircesc când ajung în vreo împrejurare în care, jucând vreun boardgame care implică desenat, trebuie să măzgălesc ceva pe o foaie. Exercițiul ăsta mi-e la fel de incomod ca adult, deși îmi aduc aminte și de o perioadă în care doar asta-mi plăcea să fac.

M-am concentrat atunci pe cuvinte și pe ușurința cu care puteam să le leg – ce-i drept, mult timp nu în construcțiile cele mai fericite (multe compuneri și texte ce ar fi trebuit să fie simple şi directe deveneau adevărate expuneri complicate și pline de podoabe), însă aici mi-am găsit confortul.

De la „elevul de la țară” la „școala de oraș”

Trecând de la școala dintr-o comună prahoveană la unul dintre liceele cele mai bune din reședința de județ, m-am lovit de alte lucruri în scurt timp. Prima pe listă – prejudecata anumitor profesori că un copil „venit de la țară” nu poate fi „de nota 10” (adică suficient de inteligent, suficient de isteț sau cum vreți voi să-i spuneți) într-un mediu atât de competitiv. Adică la oraș, ce s-o mai dăm cotită.

Remarca asta m-a izbit drept în față chiar prima dată când am fost ridicată-n picioare la liceul la care tocmai fusesem admisă. Iar faptul că am știut să răspund, că învățasem și că m-am descurcat – a provocat mirare profesorului care „mă asculta”. Mirare care nu a întârziat să-mi fie explicit pusă pe masă sub forma unei remarci – „De unde ziceai tu că vii? De la Măgurele? Aha!”

A fost suficient încât eu însămi să mă îndoiesc de mine. Să mă întreb dacă nu cumva nu-mi ştiu locul. Dacă nu sper la ceva ce nu mi se cuvenea. Am început să cred că trebuie să fiu nu doar cine sunt, ci mereu ceva în plus, ca să mă integrez. Că trebuie să mă chinui un pic mai mult decât ceilalți ca să-mi iasă. Că, fără eforturi suplimentare, eu nu am aceeași șansă ca cei din jur.

Mentalitatea asta mi-a marcat anii de liceu, în care am pedalat din greu și m-am dat de trei ori peste cap – încât am ajuns și la olimpiade naționale în mai multe rânduri și șefă de promoție într-un sistem căruia începeam să îi văd tot mai mult defectele. Însă nu mă mai puteam opri. Aveam nevoie de validarea asta, pe care nu știam să mi-o ofer eu mie în alt mod. Devenisem dependentă de rezultat, ca să mă pot considera valoroasă, demnă, capabilă.

Foto Getty Images

În plus, toată lumea se aştepta deja să le știu pe toate, când să fii la fel de bun la absolut toate materiile – mi se pare imposibil… cu mintea de acum! Aveam și eu zonele mele în care mă simțeam ca peștele în apă, dar și materii care îmi plăceau mai puțin. Geografia, de exemplu. De-asta, atunci când am fost scoasă la hartă și n-am știut să arăt unde-s Anzii Cordilieri (înlocuiți voi cu orice altceva), s-a lăsat cu râsete și arătat cu degetul: „Cum adică? Ea, care le știe pe toate, nu știe unde-s munții ăștia?” Nu puteam să greșesc. Greșeala se plătea cu derâdere, dezamăgire și ridicol.

Ce a ajuns să mă învețe școala, până la urmă

Chiar dacă la facultate perspectiva mi se schimbase întrucâtva – intuiam deja că realitatea unui job și lecțiile din amfiteatru nu prea se mai întâlnesc neapărat –, nu mi-am dat seama că era deja prea târziu și că anumite percepții erau bine înrădăcinate în mine.

Pe nesimțite, așteptarea mea ajunsese să fie aceea că, dacă am învățat toată viața și am o educație suficient de bună, voi avea automat și: jobul cel mai bun, aprobarea celorlalți, salariul cel mai mare, recunoașterea meritelor pe măsura nivelului de efort depus, relațiile personale cele mai mulțumitoare. Nimic mai fals!

Aici s-au dărâmat foarte multe credințe pe care le purtasem cu mine. Nu, nu o să am nimic din cele de mai sus, dacă nu învăț și să: pun limite, cer ceea ce vreau, dezvolt relații sănătoase, plec din locurile în care nevoile mele nu mai sunt împlinite.

Iar toate astea – din păcate, nu le înveți la școală. Nu așa cum arată ea acum, în sistemul public cel puțin. Uneori nu le înveți nici în familie, ci le cam afli pe propria piele, după ce mai întâi treci printr-o perioadă în care efectiv nu înțelegi ce ți se întâmplă, iar lumea ți se pare pur și simplu nedreaptă.

Dar în viață nu e vorba despre ce-i corect și ce nu, ci despre cum și ce poți face tu să-ți fie puțin mai bine. Așa că „cei buni la școală” nu au neapărat întotdeauna parte de un viitor strălucit, presărat cu victorii și laude. Lucrurile au ceva mai multe nuanțe în realitate și depind de mult mai mulți factori.

Și-atunci mi-aș dori ca școala să ne ofere și spații sigure pentru învățare, lipsite de judecată și de comparații. Să ne ajute să creștem și să-nțelegem că nu trebuie să fim perfecți, că perfecțiunea e o iluzie și e complet nesănătoasă. Că e în regulă să nu le știm pe toate, că e ok să verbalizăm o părere diferită, atât timp cât e argumentată și non-agresivă. Că e bine să ai un echilibru în toate, că la muncă nu se mai dau note și că viața nu e un examen permanent care-ți arată cât de valoros ești, de fapt.

Până atunci, măcar noi, adulții de acum, putem să creștem copii pentru care școala să nu fie totul, unicul reper sau garanția supremă a succesului în viață. Că poți fi inteligent în mai multe moduri.

Am scuti multe suferințe și confuzii, multe întrebări pe care școala nu ne-a învățat să ni le punem: „cine sunt eu? Ce vreau să fac cu-adevărat în viață?”

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp