Foto: AFP/ Profimedia
Este știut faptul că istoria oficială, suverană, solemnă și ceremonială este întotdeauna istoria învingătorilor, cei învinși nu au dreptul la istorie. Aflate într-o circularitate indistinctă, istoria și războiul se generează reciproc, se alimentează din aceleași surse inepuizabile ale luptei pentru putere. Mai expresiv și mai convingător, M. Foucault afirma că există o apetență de neevitat a războiului pentru istorie și a recuperării istoriei din război pentru că „războiul se poartă, așadar, prin intermediul istoriei și tocmai prin intermediul aceleiași istorii care îl narează”. Deci, istoria nu a făcut altceva, vreodată, decât să descifreze „un război pe care ea însăși îl poartă, sau care trece prin ea”.
Iată că astăzi, „legitimitatea” invaziei războinice a Ucrainei de către Rusia este făcută și instrumentată tot prin istorie. Ca toți dictatorii cu școală proastă în domeniul istoriei, V. Putin, agramat, dar paranoic, apelează ca ultim argument, ca „ultima ratio regum”, la o istorie pentru cucerirea Ucrainei, dar mai ales pentru anularea ca stat a Ucrainei și a națiunii ucrainene. Școlit drept kaghebist și activist bolșevic, beneficiar precar al „cursului de istorie scurtă a PCUS (Particul Comunist al Uniunii Sovietice), V. Putin apelează la o istorie la fel de scurtă pentru a demonstra că Ucraina este o creație artificială a lui I.V. Stalin prin luarea de teritorii de la Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia și introducerea lor în noul stat Ucraina. Deci ea este un stat și o națiune artificial încropită, iar Putin nu face altceva decât să anuleze această făcătură a istoriei, dincolo de argumentele invaziei Ucrainei pentru „denazificarea și demilitarizarea” acestui stat.
I s-a năzărit faptul că Ucraina este în afara istoriei, în afara tradiției și a realității istorice. Trebuie să-i amintim corigentului kaghebist în istorie că Rusia kieveană a fost cea dintâi statalitate a slavilor de răsărit, cu mult înaintea Rusiei moscovite și a Bielorusiei, stat apărut în jurul anului 880 și care a durat până în secolul XII.
Statul ucrainean a fost înființat de un vareg (viking), și anume Oleg (Olaf), iar mai târziu, în jurul anului 988, kievenii au fost încreștinați de către prințul Vladimir (Valdemar), proces continuat de Jaroslav ce Înțelept care adoptă modelul bizantin al creștinismului, construind Catedrala Sf. Sofia din Kiev, după modelul catedralei cu același nume din Constantinopol. De abia în anul 1169, prințul rus Andrei Bogolubski cucerește Kievul după ce acesta a cristalizat o viață de stat și o viață religioasă după modelul creștinătății bizantine. Ivan al IV, Cel Groaznic, al Moscovei este continuator al cuceririlor moscovite, fondator al autocrației rusești, fiind un demn înaintaș al lui Stalin și al lui Putin, cu aceeași simptomatologie patologică de „paranoia și depresie” combinate cu o violență excesivă. Între cele două state, Rusia kieveană și Rusia moscovită stă un profund conflict de factură cultural-religioasă în durată lungă, între creștinismul după modelul bizantin, rafinat și patristic și ortodoxismul mistic moscovit rasputinian, anturat de puternice reflexe animiste de extracție siberiană. La toate acestea se adaugă și influențe de spiritualitate occidentală, catolică, greco-catolică o dată cu unirea de la Brest, din 1596, a unei părți din biserica ortodoxă ucraineană cu Roma. Iată cum istoria de ieri, dar mai ales de astăzi se „transcrie” pe sine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.