Nu știu cum să încep. O doamnă m-a oprit pe stradă după al doilea screening și m-a strigat: „Sașa!” A început să spună ceva în germană și până la urmă am reușit s-o dăm amândouă pe engleză. M-a luat în brațe și mi-a povestit despre ce a înțeles ea din film.
Nu știam dacă munca de doi ani la personaj, dacă unicitatea regizorală a lui Sitaru, dacă lipsa scenariului sau dacă doar norocul a provocat acest moment în care doamna părea că a înțeles tot, dar, cel mai important, părea că a înțeles că filmul ți se adresează ție direct și nevoii tale de a aprofunda complexitatea a ceea ce înseamnă prejudecată. Când și de ce alegi să te înfrățești cu dânsa. Cu prejudecata.
Nu. Nu norocul. E vorba de public.
Pentru că am considerat dintotdeauna că menirea artei e totuși educativă, am să vă spun despre public. Oricare. Să începem cu cel de la Berlinale.
Primul nostru public - dar chiar primul - a fost o gașcă de români care cerșeau chiar în fața hotelului. Pentru că absolut toată echipa se adunase acolo (loc de întâlnire,de unde ne îndreptam spre acreditări), au venit să ne ceară niște lucruri:
„5 euro, bitte”.
FOTO: Domestic Film
Serios? 5?! Cu 5 euro luam trei taxiuri când ajungeam acasă, m-am gândit. Fără să-mi dau seama, îi răspund:
„N-am” și chiar n-aveam. Mi-a luat Sitaru un wurst cu oregano de 6 euro.
„E româncă! Băăăăi!!! Dă-ne și nouă bani, că ăștia nu ne dau!”
Recunosc. Gust amar. Amar de tot. Rușine. Am simțit-o, recunosc. Și o simt de fiecare dată în Europa. Nu știu cum să negociez cu rușinea asta. E greu să crezi că cerșetorii români din Berlin sunt… bulgari sau altă nație. Se cam vede că-s români și, da, ți se face puțin rușine. Sunt oarecum patrioată și mă enervează când îmi dau voie să simt rușine la adresa a orice e la bază românesc. Îmi asum și merg mai departe.
În 5 secunde se fac 7 cerșetori, iar unul se uită la Albulescu și strigă:
„E Cosmin din Regina, băăăăăi! Cosmineeee!!!”
Mă gândesc: Hai că e rândul nostru să-i facem de râs pe ei pentru alegerile „artistice” ale tinereții noastre.
Încercăm să ne contopim cu germanii, în drumul nostru spre recepția festivalului și ne și iese, după vreo 5 minute de: „Doar 5. Hai că ai. Dacă nici voi nu ne dați… Ăștia nu ne dau. Filmați? Da’ ce faceți aici?”
Dar chiar așa? Ce făceam aici?
Avem premieră și sala e plină. Se aplaudă de două ori furtunos și noi, 20 de oameni care eram pe scenă (cam toată echipa proiectului cu tot cu actori, căci am fost film low budget), ne emoționăm teribil.
Prima întrebare: „Cum credeți că va primi publicul românesc filmul?”
Sitaru, sensibil cum e, îi răspunde foarte emoționat doamnei că nu știe, dar că, dacă îi dă adresa de mail, îi poate spune după premiera românească. Lumea râde și eu îmi dau seama că Adi vorbește foarte serios. După care urmează o tiradă de întrebări pertinente despre proiect, scenariu, lucrul cu actorii, lucrul la personaje, înțelesuri etc...
La un moment dat, Sitaru încearcă să-mi dea microfonul. Eu încerc să-l pasez mai departe și reușesc. Ioan Filip, sunetistul, zice ceva. Râdem toți. Nu știam de ce râd. Îmi treceau prin cap zilele și nopțile în care stăteam cu ochii-n foi și-n calculator, în care aveam discuții interminabile cu Sitaru și cu actorii, în care ne făceam griji că n-o să apucăm să edităm filmul, în care Robi Urs, actorul principal, își pierde mama pentru totdeauna cu doar 7 zile înainte de filmare și decidem să amânăm până se simte el pregătit, în care apar evenimente neașteptate din care am învățat despre răbdare și despre cum revelația vine când vrea ea, în care Anamaria Antoci ia niște decizii dure, dar excelente ca un „om (producător) mare” și ne salvează pe toți la chiar primul ei proiect.
Și nu reușesc să mai aud nimic. La tot Q&A-ul am stat cu capul plecat de emoție. Încercam să mimez seminteligența critică și modestia. Și, din când în când, creierul se activa din tot acest țiuit de amintiri. Și asta dintr-un singur motiv. Puneau întrebări al dracului de pertinente. Explodase inima în mine. Înțeleseseră atât de bine despre ce fusese filmul ăsta. Și asta datorită lor. Datorită publicului. Albulescu face o pleiadă întreagă despre nu știm ce, dar cumva în ambiguitatea lui subliniază ce e mai important: suntem mândri că s-a înțeles.
Ieșim în sfârșit din sală și urmează încă un public: cel care vrea să aprofundeze filmul. Stăm de vorbă cu ei pe puțin o oră. Fiecare din noi. Unii ne spun că vin de 20 de ani la festival, alții că și-au luat bilete la 49 de filme și că până acum Ilegitim e în topul preferatelor lor, alții ne întreabă despre regie, două fete vor să se înscrie la InLight. Le-am spus că e cam departe și că e mai mult de 5 euro.
Așteptam cu nerăbdare critica negativă. N-a venit. Și nu pentru că, vezi Doamne, eram noi buni. Ce e aia bun? Mă gândesc: n-a venit pentru că nu există tipul ăsta de conceptualizare acolo. Acolo critica e o analiză pertinentă în urma unor discuții relevante.
Vindem incultură. Toți o facem. Zilnic. Măcar puțin. Că n-avem bani. Dar cine are tupeul s-o spună? Aveam 20 de ani și mi-era atât de teamă că nu-mi plătesc chiria și părea o scuză atât de bună. Eram iresponsabilă. Eram 5 euro, bitte
Ieșim pe stradă a doua zi și ne întâlnim, la propriu, cu fanii festivalului, care devoraseră filmul de două ori până atunci. Iar vorbim. Aproape că ratăm masa. Adi ne spune că ar vrea să venim și la a 3-a proiecție și să facem Q&A pentru că au avut întrebări foarte mișto la al doilea screening. Mergem. Plin de români în sală și de germani prieteni cu românii. Iar se aplaudă. La acest Q&A prind curaj și vorbesc. Termin cu freedom of speech și no judging și deodată lumea începe să aplaude. Îmi dau seama că „open mind” are o cu totul altă conotație la un festival de film.
În drumul spre ieșire, jumătate din sală se oprește să ne felicite și să pună întrebări ba în română, ba în engleză. Deci nu e despre germani… Iar stăm mult cu ei. După o oră de povești despre actorie, o actriță din Rusia insistă să se înscrie la noi la școală. Am crezut că glumește până când am aterizat și am văzut 5 apeluri de la ea. Azi am înscris-o. Vorbim mult cu acest public mixt de români, germani, presă, devoratori de Berlinale și organizatori de festival. Apar primele critici și îmi dau seama că publicul festivalului e aproape la fel de acreditat ca presa acreditată să critice proiectul nostru acreditat. Conștientizez pentru a mia oară că e despre ce au învățat.
Cineva mă întreabă, mai în glumă sau mai în serios, cum de am plecat din telenovele și cum de patru ani militez pentru educarea artistică și culturală a individului. Nod în gât. Îi spun: eram tânără și nu aveam bani. Se uită la mine cu o milă…
Așa că-i tai orice posibilitate să mă mângâie pe „creastă” și îi spun: Dar dacă aș fi fost educată că arta are valoare și preț sau dacă aș fi fost educată că sunt responsabilă de dezvoltarea personală a celor din jur, n-aș fi făcut telenovele și m-aș fi vândut în varianta premium.
Până acum 5 ani răspundeam: Dar totuși am lucrat cu regizori, producători și actori foarte mari. Ca și cum faptul că și ei se vânduseră inculturii și educau cu asta publicul era o scuză bună. „Nu vinde” devenise antirugăciunea mea în anii de telenovelă. De altfel, de aceea am și plecat din telenovele.
Vindem incultură.
Toți o facem. Zilnic. Măcar puțin. Că n-avem bani. Dar cine are tupeul s-o spună? Cine are puterea să lupte cu asta? Aveam 20 de ani și mi-era atât de teamă că nu-mi plătesc chiria și părea o scuză atât de bună. History proved me wrong. O făceam pe seama a unor copii - viitori oameni mari. Eram iresponsabilă. Eram 5 euro, bitte.
Plecăm cu „acest” premiu și ajung la o singură concluzie, aceeași la care am ajuns în orice țară după orice premieră de film: rolul nostru este educativ. Publicul nu e într-un fel. Publicul e în felul în care arta și cultura decid să fie. Și există și bani și curaj pentru educarea lui.
Am observat diferența dintre cei care ne-am vândut și cei care nu ne-am vândut. Nici ăia care nu s-au vândut nu sunt tocmai cu picioarele pe pământ, stați liniștiți. Ei se vând pe „cheap is art”. Wrong. Majoritatea celor care se vând găsesc toate scuzele să facă asta, iar majoritatea celor care nu se vând sunt total împotriva vânzării ca și cum arta ar trebui să fie boemă și săracă. Nu trebuie. E un echilibru foarte bun și foarte ușor de găsit între a comite actul artistic și mai apoi a-l vinde. Deci o mediană ne-ar prinde bine. Iar mediana asta ne-ar educa probabil, mai târziu, copiii.
Plecăm din Berlin cu premiul C.I.C.A.E. Citat wiki: „CICAE was founded in 1956 by the national art house cinema associations of Germany, France, the Netherlands and Switzerland as an international lobby or pressure-group in order to support the art cinema sector and to protect the cinematographic diversity against the supremacy of so-called commercial filmmaking”. Plecăm cu „acest” premiu și nu altul și ajung la o singură concluzie, aceeași la care am ajuns în orice țară după orice premieră de film (nu neapărat un proiect la care am participat): rolul nostru este educativ. Publicul nu e într-un fel. Publicul e în felul în care arta și cultura decid să fie. Și există și bani și curaj pentru educarea lui.
Asa că data viitoare când un cerșetor român o să-mi spună „5 euro, bite”, am să-i spun: „Dacă vii cu mine la un film”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Subscriu.
Ovidiu Petcu
Neocomunismul, nu politica liberala, pustieste tara.
Lacustele sunt rosii nu albastre.
Pe mine articolul scris de ea m-a obosit, nici nu vreau să mă gîndesc cum o fi filmul în care a jucat...
Ca om mai in varsta, care a avut de facut tot felul de alegeri de-a lungul vietii sale profesionale, v-as spune ca nu va faceti un bine daca va deziceti de o etapa. Mai mult, simpla constiinta a valorii proprii nu-i prea convinge si pe ceilalti doar asa, fiiindca o ai. Adica sa vrei sa "te vinzi" scump, cum (crezi ca) meriti, inca de la inceput, nu e foarte realist. Iar asta ati simtit-o din plin, la vremea respectiva. Si de asta, e chiar contra-productiv pe termen mediu si lung. Ca in orice alta meserie, nu vad de ce un actor nu ar trebui sa accepte cu fruntea sus orice oportunitate de a-si dovedi valoarea, chiar plecand de de jos. Orice mare chéf a curatat, candva, cartofi, oricat geniu clinar a dovedit ulterior ca zacea in ucenicul care era la inceput. Si, sa fiti sigura, daca a avut sansa sa curete cartofi intr-un restaurant cu stele Michelin, mai repede a ajuns sa afirme. Telenovelele or fi ele un gen minor, in ochii dumneavoastra, insa mi se pare evident ca v-au dat sansa ca acum sa va puteti face meseria intr-un fel care va bucura cu adevarat. Nu e pacat sa va deziceti de o munca in care, cu siguranta, la vremea respectiva ati investit, din plin, munca si talent? Chiar nu credeti ca lucrul alaturi de mari actori, deja consacrati, v-a ajutat sa cresteti profesional, doar fiindca s-a intamplat sa fie in telenovele?
Eu va invit sa reflectati cu onestitate, cu mintea si la rece, la ceea ce ne-ati spus in articolul asta pe care l-ati scris la cald, cu sufletul. Si dintr-un suflet. (motiv pentru care, din viteza, ati folosit cuvantul "pleiada" in locul altuia, probabil "peroratie")