Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Ce ține românul în „Casa ceea mari”

Tradiții românești

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

A mai rămas ceva curat în ţara asta, ceva neatins de minciună? M-am întrebat şi eu, luând un aer grav, hamletian şi răspunsul mi-a venit tot de la amărâta de Mioriţă, care se pare că traumatizează, de decenii, mintea şcolarului român. Sufletul! Ca să-i împrumut o imagine, mă întorc la copilăria mea din nordul Moldovei, unde viaţa cea fără de pată era păstrată în „casa ceea mari”, un fel de cameră-muzeu unde erau păstrate lada de zestre, cele mai frumoase ţoale, pernele umplute cu puf de gâscă, din cel fin şi plapumele cusute în foi colorate, de atlas. De acoperit se foloseau pilotele, în care penele alergau ca nebunele, dintr-o parte în alta, cât pe ce să prindă zborul de coadă. 

Mai erau ţinute acolo, la păstrare, icoanele vechi, moştenite din neam şi hainele curate, de mers la biserică. Bunică-mea, deşi avea un dulap plin, nu s-a atins decât de vreo două rochii. „Lui Dumnezeu îi place statornicia", îmi spunea, „nu se uită el la ce pui pe tine, doar te-a trimis în lume în pielea goală!". Se mai păstrau în „casa ceea mari” iile brodate pe borangic, din cele care azi sunt la mare cinste. Multe, ca şi ale bunică-mii, au dispărut odată cu retragerea aliaţilor, la vremea războiului. Poate de-aia i se mai spune şi „camera de curat”, că au fost mulţi cei care au „curăţat” locul. Împărţeala „averii” se făcea pe la pomeni. Pe lângă perne şi plapumă, eu m-am ales şi cu un capot de catifea înflorată, închis până la nodul din gât, pe care într-o zi îl voi dărui, la rândul meu, noră-mii, că n-am decât băiat, care va râde ca nebuna, de cât de preţioasă se crede soacră-sa. Cadourile de azi se măsoară în sute de euro.

***

Dar ce mai găsim în sufletul frumos al românului? Ospitalitatea! Dacă o rugam pe mama să-mi dea tot kilogramul de căpşuni din frigider, spăla doar cât putea prinde c-o mână şi mă ameninţa că dacă mănânc mai multe o să mă umplu de bube. Când venea însă câte un musafir, le scotea pe toate pe masă, într-un castron de porţelan, îmbătate cu smântână, din cea dulce şi frecate cu zahăr. Atunci se uita urât, doar dacă ceream mai mult de trei porţii şi nu lăsa din mână polonicul. Nu mă certa niciodată de faţă cu musafirii. Odată am avut invitat la masă un oaspete din Cehoslovacia, un domn elegant, văduv, care făcuse casă bună cu o româncă de-a noastră şi rupea bine vorba în limba română. Până la sarmale ne-a povestit cum a jupuit el şi gătit o pisică. Toţi s-au arătat impresionaţi. Pe mine m-au trimis să mănânc la bucătărie, când i-am spus că şi noi mâncam cozi de guzgani, se mai găseau câteodată prin salamuri, poate că din lipsa de mâţe stârnită de dumnealui. Mama m-a certat că le făcusem tuturor greaţă. 

***

Ce mai găsim prin sufletul, de-acum destul de mare, al românului? Dragostea de învăţătură! Nu, nu de învăţat, românului nu-i place să înveţe, dar îi place ideea de învăţătură, aşa, ca termen abstract. Dai în mediul online peste tot felul de absolvenţi de şcoli înalte, care au fost traumatizaţi în anii de şcoală de profesori exigenţi, care îşi respectau înaintaşii, elevii şi meseria. De oameni care opinează multilateral, mândrindu-se cu vestigii de cultură generală, dar care au fost secătuiţi sufleteşte de căutarea înţelesurilor ascunse, schopenhaueriene, hegeliene, voltairiene din textele manualelor, supuse comentariilor literare. Filosofia e o chestie atât de tristă, atât de fără profit pe piaţa fericirii! Aceşti guru de circumstanţă recomandă texte scurte, antrenante, fără căutări cu lumânarea de tâlcuri şi provocări.

Deşi se laudă peste tot că pune preţ pe învăţătură, românul îşi urăşte înţelepţii. Cum scot Liiceanu, Şora, Pleşu, Blandiana o vorbă în piaţa publică, cum sunt ridiculizaţi, înjuraţi, căutaţi de tare încă de pe vremea când erau în scutece. Considerat geniul românilor, însuşi Eminescu, dacă ar mai trăi astăzi şi şi-ar publica articolele şi pamfletele politice, ar fi dispreţuit la fel de mult ca pe vremea străbunicilor. 

Odraslele românului cu suflet frumos au absolvit facultăţi moderne, ajutaţi de părinţi, să nu dea vreo depresie peste ei. Cei care reuşesc să înşire zece fraze cu sens şi fără dezacorduri sunt găsiţi a aduce prejudicii siguranţei naţionale.

***

În schimb e promovat agresiv Dumnezeu, care, culmea!, e şi el un înţelept. Numai că el e ceva abstract, la dracu-n praznic, ăştialalţii sunt aici, din carne şi oase, iar românului nu-i plac deştepţii care s-au ridicat din popor. Ar fi putut şi el, dar uite că n-a vrut! Dumnezeu e în tot şi în toate, în flori, în bube şi în cartea de matematică. Dar românul îl scoate din context şi-l întemniţează în biserici şi catedrale. Cu cât turlele şi clopotniţa sunt mai înalte, cu atât mai puţin rămâne din el în inimă. E o lege a compensaţiei şi un principiu dezavuat al vaselor comunicante. Un dezechilibru.

***

Ce mai are românul în „casa ceea mare”? Înmormântările! Urâm viii, dar despre morţi numai de bine! Şi ce înmormântări ştim să facem, cu ce fală! În „casa ceea mare” se păstrau hainele de dus în rai, prosoapele de dat de pomană, batistele brodate anume.

S-a întâmplat să mă aflu şi eu la o astfel de înmormântare, cu fast şi onor, pe când mai ţineam la piept ceva din tinereţe. La praznicul de după s-au servit opt feluri de mâncare, cinci sortimente de băutură şi alte scofeturi. La servirea celui de-al treilea rând de cafea toată lumea a ieşit afară, la o ţigară. Eu treceam prin una din fazele acelea mizerabile când mi se părea că sosise momentul să mă las. Rămăsesem, cu mâna pe prăjituri, eu, preotul ortodox şi un credincios de altă confesiune, de le zicem noi, în Bucovina, pocăiţi, din cei ce nu-şi cară crucea cu spatele, dar nici nu pot s-o vadă în ochi. Am evitat subiectul lui ducă-se pe pustii, căci politica ne-ar fi stricat digestia şi-am început să-l bârfim pe Dumnezeu. Domnului enoriaş nimic nu-i convenea. Preotul, răbdător, îşi dăduse doctoratul în teologie în vremuri când astfel de lucrări se executau de plăcere, povestea despre un neguţător aruncat de Dumnezeu în mijlocul furtunii, pentru că nu-şi ţinuse promisiunea făcută faţă de biserică. Sau aşa ceva. Uitase să lase donaţia la ţărm. „Poate pentru că pe atunci nu erai scutit de impozite pentru aşa ceva”, m-am băgat şi eu în vorbă, ca să nu adorm.„'Poate din bani voia să ridice o şcoală”. M-am simţim de parcă dădusem buzna în altar. Preotul mi-a explicat, cu argumente, ca unui şcolar leneş, toată povestea, punct cu punct. Enoriaşul ne făcea din citate. Unul după altul. Probabil li se dădea un test de memorie la admiterea în congregaţie, cert este că ne-a enervat şi pe mine, şi pe popă. Omul nu avea vorbele personale la el. Eram deci trei, Doamne, şi numai trei! Guvernul, care ne hrănea cu citate, fără vreo legătură cu subiectul, intelectualitatea, care şcolariza cu argumente şi poporul, care molfăia cu spor: „dicât bucati stricati, mai bini maţe crăpati”. N-aveam presă, deşi n-aş fi putut băga mâna în foc că nu era vreo babă care să tragă cu urechea de după perdelele pentru muşte. Poporul ar fi putut da dreptate intelectualului, care găsise o logică şi acolo unde nu era nevoie, dar prefera să creadă că poveştile fuseseră scrise ca să i se ia lui colţul pâinii. Aş fi putut nominaliza pentru intelectualitate un ateu, din cei care fumau veseli pe-afară, dar poporul ar fi sfârşit îmbătându-se şi înjurând pe toată lumea, într-atât îi e de dragă credinţa strămoşească.

Colac peste pupăză, duelurile verbale îmi aduseseră aminte şi de o poveste pe care mi-o tot spunea mama, când eram obraznică. În mijlocul Sucevei se află o ctitorie a domnitorului Bogdan al III-lea, începută pe la 1514, dovedită pe la 1522, semn că invidioşii care îi zădărniceseră munca Meşterului Manole se ocupau de toate monumentele istorice ale viitorimii. O mănăstire de călugări, cea a Sfântului Ioan cel Nou, de la Suceava, cu două hramuri, în caz că vă aflaţi prin zonă şi vreţi să gustaţi sarmalele bucovinene, unul de Sfântul Gheorghe-23 aprilie, celălalt de Sfântul Ioan cel Nou-24 iunie. Vizitaţi! Pe la 1589 s-au adus la mănăstire şi moaştele sfântului, nu de foarte departe, ci de la Biserica Mirăuţilor, care a fost o vreme catedrala mitropolitană a Moldovei. Şi Mănăstirea Sfântului Ioan cel Nou avea să fie pentru o vreme. Nu se ştie în ce timpuri, dar mai aproape de noi, o mare boieroaică, care avea pe lângă bani şi foarte multe dorinţe de îndeplinit, se săturase să mai stea la coadă, cot la cot cu prostimea, pentru a ajunge la racla sfântului. A pândit ziua hramului, când a fost scoasă o mână a sfântului şi, prefăcându-se că o sărută, a muşcat, rupând cu dinţii unul din degete. De-acum avea moaştele ei personale, căci dorinţele ei erau, evident, mult mai importante. Numai că odată ajunsă la caleaşcă, caii au refuzat să plece. Degeaba i-a luat cu frumosul, degeaba i-a biciuit, caii se ridicau în două picioare, nechezând cu spume la gură, speriind mulţimea. Scandalul a alertat călugării şi preoţii veniţi pentru slujbă. Boieroaica nu a putut pleca până nu a înapoiat osul Sfântului. O falangă, probabil.

Acum mă întreb şi eu, cam câte moaşte trebuie să-şi mai vâre conducătorii României în saci, doar pentru dorinţele personale, pentru ca bidiviii poporului să se apuce de nechezat? O să rămânem doar cu pupăturile.

Ce are românul în „camera de bună”?

Totul, dar nu se atinge de nimic.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Romanul mai are inca "in casa ceia mari" bunul simt si rusinea, pe care niste politicieni invatati ca totul li se cuvine se straduiesc sa-l faca sa uite de asa ceva si sa-l invete sa treaca de la ura de clasa, la ura impotriva oponentilor politici
    • Like 0
  • Exact așa-i cu „casa mari”, cum ați povestit: omul o construiește, o are, o pune de-o parte să se laude eventual cu ea, dar nu o folosește, nu se bucură de ea, preferă să doarmă perete-n perete cu grajdul...
    • Like 1
    • @ Tom Dick N'Harry
      dalex check icon
      Din modestie cred, nu este convins ca luxul este de nasul lui.
      • Like 0
  • Cum rămîne cu mîncatul la români în capitalism? Cumpărături de tone de mîncare și aruncat măcar un sfert din ea?
    • Like 0
  • Foarte interesanta ideea si interesanta expunerea. Foarte bun articol, bine si articulat conceput. Te citesc mai mereu si observ o evolutie pozitiva a scriiturii. Am o singura ruga, daca se poate - indiferent de convingerile tale religioase, reciteste pasajul in care spui ca Dumnezeu e promovat agresiv. Si gandeste-te daca bunicii tale i-ar fi placut sa citeasca UNDE L-ai plasat pe Dumnezeu si desconsiderarea cu care, referindu-te la El, l-ai scris cu "e"mic (desconsiderarea fata de cei care cred in El si fata de uzante, pana la urma). Repet, ca sa fiu cat mai bine inteles: pe mine m-a deranjat, dar asta nu e o critica, e doar o rugaminte; nu incerc sa te conving de nimic. Adu-ti insa aminte ca si madam premier (paviana) a folosit in mod inadecvat un termen (autism) desi in mod clar nu intentiona sa jigneasca, ea fiind, sarmana, exemplificarea perfecta a sindromului Dunning - Kruger. Atat. Multumesc!
    • Like 2
    • @ Valentin Salcudean
      Dumnezeu ar trebui să fie în inimă, precum o spune, timid, și articolul, fără ‘e’ mare, fără nevoia de turlă aurită, ca să îl respecți pe Dumnezeu, trebuie să-i respecți Creația, trebuie să te respecți pe tine. Recitiți cu atenție articolul, e vorba despre oameni și dorința de a-l amesteca, cu forța uneori, pe Dumnezeu.
      • Like 4
    • @ Liliana Widocks
      dalex check icon
      Prima obligatie a crestinului este sa "nu ridice piatra", adica sa nu dea lectii celorlalti, care probabil ca nu au aflat inca "unde sa-l tina pe Dumnezeu" .
      • Like 0
    • @ Valentin Salcudean
      Anon check icon
      Analogia cu greseala pavianului e cel putin stupida. Autistii sunt persoane reale, dumnezeu e un prieten imaginar. Fiecare e liber sa creada in baliverne sau nu, autistii nu pot alege sa nu mai fie autisti.
      • Like 0


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult