Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Ce va face copilul meu după ce eu nu voi mai fi?

Copil cu nevoi speciale

Foto: Getty Images

- Alo! Bună ziua! Doresc să-mi înscriu și eu copilul în școala dumneavoastră. Am auzit că aveți internat.

- Bună ziua! În ce clasă este copilul?

- A terminat zece clase anul acesta.

- Îmi pare rău, dar noi suntem școală gimnazială specială. Nu avem învățământ liceal. Nici profesională. De unde sunteți?

-Din comună Hotarele, jud. Giurgiu. Copilul a mers la școală specială, dar acum a terminat și nu știu unde să-l duc. Are autism, dar știe literele, știe să socotească. Nu știu unde să-l duc. Mi-au zis să-l țin acasă, dar trebuie să învețe o meserie! Ce o să facă el după ce eu nu voi mai fi?

Așa a început o zi din iulie, acum câțiva ani, răspunzând la un apel pe telefonul fix al școlii unde sunt profesoară.

Finalul ciclului gimnazial și examenele de Evaluare Națională, ultimul clopoțel, ultima ora de dirigenție din clasa a VIII a reprezintă pentru mii de adolescenți încheierea unei etape importante din viața lor. Cu multe lacrimi și emoții despărțirea de gimnaziu este doar un pas din viață mult așteptată de licean. Filologie. Mate-Info, Științe ale naturii. Colegiu Național sau Liceu Teoretic sunt doar câteva din gândurile unui copil de 14-15 ani.

Însă pentru mulți copii cu dizabilități severe înscriși în școli speciale, finalizarea ciclului gimnazial înseamnă o ușă închisă și o viață trăită în grijă familiei. Pentru că, din păcate, mulți dintre ei nu mai găsesc o formă de învățământ potrivită nevoilor lor.

Legislația din domeniul educației prevede acces egal la educație pentru toți copii, iar din anul 2020, în învățământului liceal și profesional, elevii cu CES au locuri special. Admiterea se face în baza certificatului de orientare școlară, emis de CJRAE sau CMBRAE. La o simplă căutare pe județe, găsim listate profilurile și specializările oferite de fiecare unitate de învățământ: tehnician în hotelărie, tehnician în gastronomie, tehnician în activități economice, electrician exploatare joasă tensiune și multe altele. Tot în broșura de admitere, găsim și liceele care au locuri distincte.

Deși în teorie, lucrurile par simple, sunt departe de a fi așa. Alegerea unei școli profesionale potrivite nevoilor înseamnă oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile, precum și potențialul creativ și productiv, într-o ocupație liber aleasă, într-un loc de muncă incluziv, accesibil și, dacă este necesar, adaptat, care să asigure un nivel decent de trai.

Dreptul de a munci este o parte inerentă din ansamblul de drepturi ale persoanelor cu dizabilități și realizarea lui trebuie să fie universală.

Din păcate, exemple negative ale excluziunii sociale găsim din abundență. De la acces limitat la transport, lipsa interpreților în Limbajul Semnelor în instituții, la lipsa unei formări educaționale, lipsa locurilor de muncă, ridicat din umeri și nepăsare din partea celor care sunt responsabili (și) de acești oameni.

Poate un adolescent de 16-17 ani, cu certificat de handicap să se integreze într-o școală de masă? Învață el o meserie care îi poate asigura un loc de muncă pe viitor? Este învățământul profesional pregătit să răspundă nevoilor unui absolvent dintr-o școală specială? Sau alocarea unui loc la categoria CES este doar o formalitate? Va găsi sprijin? Înțelegere? Toleranță? Sau va fi umilit și stigmatizat?

Aceste neliniști, poate și altele sunt trăite deseori de părinți. Ca profesor în sistemul de educație de stat, mi-am pus deseori întrebarea “Ce soluții sunt?” “Ce se poate face?”

Atunci când mă gândesc la elevii mei, îmi dau seamă că sunt atât de diferiți încât ce este potrivit pentru unul, este derizoriu pentru altul. De aceea, măsurile ar trebui să fie ajustate pentru fiecare în parte. Adaptarea cursurilor presupune accesibilitatea clădirii, dotărilor și echipamentelor, a materialului de curs, a metodelor de predare și a tuturor celorlalte aspecte legate de derularea lor. 

În lipsa unei evaluări vocaționale, care să identifice abilitățile de muncă ale persoanelor cu dizabilități potențialul lor de muncă este slab cuantificat.

Pentru un adolescent cu o formă severă de handicap este nevoie de mult mai mult decât un loc într-o școală, mai mult decât o calificare dintr-un centralizator. El are nevoie de terapie ocupațională, sprijin, supraveghere, resurse și oameni bine pregătiți. Are nevoie de o finalitate a educației lui, să știe că la terminarea unei școli, cineva îl va putea angaja. Iar angajatorii au nevoie de un ghid, o metodologie potrivită pentru a putea face medierea către un loc de muncă.

Dacă pentru absolvenții cu dizabilități ușoare, moderate, senzoriale lucrurile sunt mai simple și aceștia își găsesc un loc în învățământul liceal, profesional, dual, mai ușor, pentru cei cu dizabilități severe riscul de a rămâne “nicăieri” este foarte mare

În orașele mici și în zonele rurale nu există școli speciale profesionale, nici ateliere protejate, iar în orașele mari sunt puține. În lipsa unor astfel de instituții, o soluție ar fi sprijinirea școlilor speciale deja existente pentru acreditarea unui nivel de învățământ superior, iar un model de urmat ar putea fi câteva școli din București: Școala pentru Deficienți de Auz Sfânta Maria care oferă calificarea Tipăritor Offset, Școala Specială Sf. Nicolae, cu specializarea Horticultură, Liceul Tehnologic Special nr. 3. Acestea sunt doar câteva din școlile care au înțeles că cei cu dizabilități au nevoie de un parcurs educațional complet, complex, de la intervenția timpurie până la integrarea pe piața muncii. Instituțiile au nevoie de oameni pregătiți, gata să ofere sprijin și cunoaștere, o bună pregătire și interes real pentru integrare în societatea viitorului.

Tot pentru susținerea tinerilor cu nevoi speciale pot fi înființate întreprinderi sociale protejate, afiliate centrelor de educație incluzivă: brutării, pizzerii cu livrare la domiciliu, spălătorii, gogoșerii, locuri care pot facilita accesul pe piața muncii în mod real. În urmă cu doi ani, școala mea a organizat printr-un parteneriat privat, cursuri de calificare în meseria de pizzar, pentru foștii absolvenți ai școlii și pentru tineri din medii defavorizate, dorind să vină în sprijinul lor, al familiilor și al societății. Iar în viitorul nu foarte îndepărtat avem pe listă atât acreditarea unui nivel profesional cât și deschiderea unei pizzeria sociale.

Avem nevoie să privim lucrurile cu mult mai multă profunzime și să acceptăm că suntem foarte departe de ceea ce numim o viața decentă pentru oamenii cu dizabilități. Ne ascundem în spatele unor forme de integrare lipsită de coerență, ineficientă, aruncând vina pe sisteme învechite și autorități.

Cu siguranță, printre atâtea lucruri care nu merg deloc bine, găsim și acei tineri care au reușit, care și-au găsit un loc bun, propice pentru dezvoltarea lor și mai ales, care nu se simt abandonați de societate. Găsim acele organizații umanitare, acele exemple de bună practică. Iar în spatele oricărui „ba se poate” este o muncă grea, conștientă, de ani de zile, de zeci de oameni care înțeleg că realitatea arată diferit de rapoartele pe hârtie cu antet.

Pentru că deși găsim pe site-urile inspectoratelor școlare descrieri precum: Misiunea noastră este de a coordona sistemul educaţional astfel încât, într-o lume a multiplelor conexiuni, învăţământul din județul nostru, să fie un învăţământ de calitate, în care cunoştinţele, aptitudinile și atitudinile să alcătuiască un sistem coerent, flexibil şi adecvat dinamismului schimbărilor şi interinfluenţelor, avem puțini copii cu dizabilități care promovează examenele naționale, care intră la liceu, care se descurcă într-o școală profesională, care își găsesc un loc de muncă, care se integrează în societate. Și peste toate astea, rămâne îngrijorarea unei mame:

Ce va face copilul meu după ce eu nu voi mai fi?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult